luni, 28 ianuarie 2013

Luni. Nimic.

Ninge. Trecătorii se sfiesc sub căciuli. Străzile ninse zadarnic între trotuarele albe îşi lipesc ude limbile gri de cauciucuri. Intru în parc. Linişte de palat sub stejari. În cale îmi iese un câine nins speriat. Se fereşte de mine. Îmi aminteşte de oamenii nefericiţi care urăsc şi de articolul din Dilema- "România- o gloată de resemnaţi". Am trecut de reacţia instinctivă de negare, neputinţa mă chinuie. Nu fac nimic.







Ruxandrei

"Ce iubim de fapt- omul sau ideea?" mă întreabă Ruxandra.
Îi spuneam, dragă Ruxandra, unui băiat care nu vroia să-şi piardă numele, că nu cred în ele. Când spun "Nichita" nu mă gândesc la un om, ci la întorsătura pe care au luat-o lucrurile de când l-am cunoscut. Nu ştiu dacă iubesc ideile sale. Acestea mă schimbă. Iubesc acest lucru.



sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Dorm

Dorm enorm. Am moştenit, rătăcit printre gene, un somn de pisică. Nu râdeţi, ştiu sigur că din pură întâmplare sunt om. Strămoşii mei dormeau câte-o iarnă, unii se năşteau cu paşi muţi, iar alţii erau pur şi simplu pisici. 
Somnul meu umflă  nori. Când uit să mă trezesc, plouă torenţial. Mi-e şi ruşine apoi când îmi văd visele răspândite prin bălţi.
Încerc să mă depăşesc. Să dorm mai puţin. Am nevoie de voi. Daca vă amintiţi, spuneţi-mi, vă rog, de ce vă treziţi dimineaţa?








vineri, 25 ianuarie 2013


M-am ciobit în munţi. Mi-a sărit cât colo o bucată mare de suflet. Dusă a fost în tăcerea imaculată. E vina mea, ce-am căutat să-mi iau drumuri în spate, să le fac şine spre sine? Doar ştiam că zăpezile sunt de fapt cristale infime de vieţi neîndrăznite.. 





joi, 24 ianuarie 2013

Pe drum

Am ieşit din scara blocului exact când o frunză trecea pe acolo şi ridicând mâna spre ochi să le fac streaşină, m-a atins. Palmă de frunză răscolită din pomii întorşi către mine de-un cântec de păsări. M-a cuprins mila. Îşi pierduse posibilul, se mai avea doar pe ea, frunză uscată călătorind. Copacii respirau greu. În capătul zebrei, între mine şi parc, aştepta o femeie. Pe umeri avea un şal galben subţire, cu dungile de la împachetat. La mână, o boabă turcoaz de brăţară. E-atât de fragilă, cu raze de soare prin păr, iar vântul îi flutură şalul. La metrou miroase câteva clipe a fier. Mă aşez. Dacă ţii ochii suficient de întredeschişi, poţi citi gânduri. În pasaj mă las dusă de-un cântec de paşi, trop trop- este iarnă, puţin înfundat. Pe scara rulantă urc către cerul cu pescăruşi de pe Splai. Un domn se repede la o bătrână cu batic verde care trecea. "Vă rog să primiţi aceşti bani. Semănaţi cu bunica mea". Bătrâna se-ndreaptă, roşeşte, eu mă simt foarte penibil, şi-i răspunde cu bărbia în sus, răspicat: "Bogdaproste!"





început

SMS pe care mi l-am trimis înainte de a pleca în TFB3:
"F- diafragmă. Când e întuneric- trebuie să fie maxim, adică număr mic. Dacă e mare, e clar obiectul din prim plan, cu cât e mai mică (adică mare numărul, peste 5), poza toată e clară.
A- prioritate de diafragmă. Timp de expunere automat.
ISO- sensibilitate- cu cât e mai mare, cu atât e mai puţin clar, dar îţi clarifică imaginea (?) Ziua-100"

Neactivând serviciul de roaming, am uitat de telefon şi de acest mesaj. Am apăsat pe butoane până când imaginile de pe display aduceau cu cele din mintea mea, fotografiind ce îmi imaginam despre lume. O să învăţ. Dar mai amân puţin. Atât cât mă mai mir.







"Până la un moment dat ceilalţi văd în tine posibilul: sunt buni. De la un moment dat încep să te fixeze într-un real: sunt răi. Totul e să-ţi aperi, sau să-ţi recucereşti, bunătatea. (Să redevii un pachet de posibilităţi)".
Constantin Noica

luni, 21 ianuarie 2013

La vatră

"Alina, cum ţi s-a părut în tabără?" mă întreba Radu ieri. "Nu ştiu, încă sunt acolo", i-am răspuns. Dar bănuiam deja.
Din bucătărie se aude "Summertime sadness". Costin vrea înapoi. Telefonul sună, mesajele sunt necitite.
Un moment scurt de bucurie: mai am poze în aparat! Le descarc.
"Alina, tu nu te duci la servici?" "Ba da, mai încolo.."

A fost frumos, Radu. Judecând după cât e acum de trist. E o tristeţe bună. Melancolia timpului unic care a trecut şi bucuria de a-l fi trăit.













~Sfârşit~



vineri, 18 ianuarie 2013

O oră în Niedernsill

În Niedernsill clopotele bat în zori la ora şase. Liniştea se-aşterne apoi grea. Mă uit dacă ninge, apoi mă bag în plapumă. Mă trezesc într-un pătrat de lumină întins pe perete de o rază care-a intrat prin perdea. Mă-mbrac, iau aparatul şi ies. Dau hotelului un ocol. Pe geam îi zăresc pe recruţi la micul dejun. Gabriel face-o filmare, Cosmin cu Toma stau pe net, scot exclamaţii din când în când, Alexandru mănâncă, Radu programează o şedinţă foto cu Georgiana, Cristi, Costin şi Victor fumează absenţi cu feţele luminate de laptopuri. Sebi e optimist, ca de obicei. Ceilalţi n-au coborât. Mă duc în sat. Guten Morgen!, trece o vecina pe lângă mine zâmbitoare, Mo`gen! răspund, de-acum ştiu bine că-ntr-o plimbare în sat voi saluta multă lume. Din curtea şcolii ies copii cu săniile, conduşi de profesoară. Intru în liniştea lăsată în urma lor şi ridic ochii spre copacii zburaţi de păsări. În spatele şcolii se întinde cât vezi cu ochii zăpadă adâncă, cu drumuri creponate de şenile. Într-un pom singuratec stă o cioară. Mă urmăreşte şi când mă apropii întinde gâtul. Ştiam că o să zboare, dar n-apuc să schimb timpul de expunere. S-a dus spre soare. O iau spre lac. Dau de copii, sunt pe derdeluş. Mă întorc la Komandament. Turla bisericii m-a urmărit pas cu pas. Îmi scot mănuşile, fesul, haina, laptopul, descarc pozele, desfac fericită o bere. "Alina, vii la plimbare?". "Acum am venit. Unde?" "Peste munţi", zice Adrian. "Acum!".












Acesta este proiectul meu de absolvire a stagiului în Komandament

miercuri, 16 ianuarie 2013

in komandament













Canon 450D, cu excepţia fotografiilor cu trenul, calul cu barbă şi zăpada striată, care sunt făcute cu iPodul