miercuri, 27 februarie 2013

Amintiri din Delta Dunării

Am pierdut imaginaţia, căutând adevăruri. Nu mă pot întoarce, dar vine ea la mine, amintirea basmului. Nu este sigur că s-a întâmplat ce-mi amintesc din copilărie. Dar lumea pe care am imaginat-o atunci este singura realitate în care-mi pun speranţele. Eram chiar eu.
Din întâmplări pierdute pe vremuri, când plecam noaptea din gara de sub Ceahlău în expediţie în Deltă, mi-a rămas amintirea unui dor de celălalt tărâm.
Nu eram decât un copil somnoros, cu un rucsăcel în spate cusut de mama. Dormeam enorm- în tren, prin săli de aşteptare în Adjud, pe sacii grei cu beţe de cort. Nu ştiu de unde veneau poveştile.
De câte ori ajung în port, îmi îngheaţă sufletul de fericire. Trăiesc sentimentul Depărtării. Dunărea clătinând bărcile, cu mirosul ei bătrân, îmi spală anii şi mă face copil. 




 








  




joi, 21 februarie 2013

În Crângaşi


Sub platanii din Crângaşi, frumuseţea dărâmă umerii bătrânilor. În palmele adunate la spate poartă speranţa că ceva azi se schimbă. Poate culorile cerului înfăşurate pe crengi, sau drumul spre casă va fi spre trecut. 
Femei trec tăcute, în mână au plase. Cară spre casă zumzetul pieţei, să-l odihnească la cină, pe masă.
În ţâşnitoare, băieţii descoperă fizica. Astupă cu palme în mănuşi inutile şuvoiul de apă.
Pe dig, valuri se sparg înserate de ciori. E frig. Gândul îngheaţă.


sâmbătă, 16 februarie 2013

Pe drum

Un câine alb mă aşteaptă să-l trec strada spre parc. Se preface că e invizibil, miroase tufişuri, când se face verde ţâşneşte în spatele meu, traversăm.
Stejarii poartă în braţe o dimineaţă moale şi caldă. Încă e iarnă. Mi se-nfăşoară la gât un murmur eşarfă, cântecul lumii trezite de paşi răsturnaţi peste cerul din bălţi.
Sus, copacii fără cuvinte îşi leagănă capetele, vântul le trece cu mâna prin păr. Trei ciori neclintite veghează. N-am ştiut niciodată să îmblânzesc ciori. 
Lacul e gol, pe fund e o baltă. Opt raţe stau ghemuite în apă, visând că plutesc. Două ciori se spală croncănind adevăruri. O raţă cedează, se ridică şi pleacă.
Apare un om. Trag ca un câine cu ochiul să văd dacă e bun sau rău.
Mă-ndrept spre metrou, adunându-mi de prin copaci gândurile. Să nu uit azi să citesc despre ciori.






joi, 14 februarie 2013

Dragii mei Gaben, Denisuca, Sebi şi Radu Gropar,


Aseară ne-am întâlnit cu toţii la vernisaj. Am ajuns primii, eu cu Cristi, şi ne-am oprit la bar să bem o cafea. Era cam plin. Chelnerul ne-a găsit o canapeluţă de două locuri şi ne-a umplut măsuţa cu zaharniţă argintată, farfuriuţă cu fursecuri (vanilie şi ciocolată), ceşti albe fierbinţi, beţişor cu zahăr candel, sticluţe cu apă şi pahare-aşezate în pătrăţele de carton ornate cu scene urbane.
Nu ştia că noi suntem 12. Am înghesuit pe lângă măsuţa asta fotoliu după fotoliu, îmbracat în piele şi capitonat, am tras şi scăunele de-alea pitice pentru picioare, capitonate toate, până când Cristi s-a ridicat arc şi-a zis: Sus!
La etajul 4, intrarea în camera cu fotografii se făcea pe lângă o masă plină cu vinuri, ştiţi voi de care, răcite exact cât trebuia ca să rezişti emoţiilor.
Pozele noastre străluceau într-o încăpere lungă sub candelabre. Din loc în loc şevaletele se încurcau în fotolii, canapele şi scaune stil. Am făcut un tur cu feţele rătăcite în oglinzi împodobite cu elemente baroce, după care ne-am aşezat cuminţi privind şi zambind unii la alţii.
Nu ştiu dac-au simţit şi ceilalţi fumul gros de ţigară încurcat în razele proiectorului în bar la Kehlbachwirt, când primeam dureros câte-o dorinţă duios exprimată de Radu- "mai bine n-o făceai"- referindu-se la vreo poză de-a noastră, dac-au simţit frigul ud din bocanci pe străzile din Kitzbuhel sau bucuria de copil când o lumină cădea peste munţi ca din rai.
Ne-au vizitat mulţi, erau zâmbitori şi foarte politicoşi, dar cei mai au fost Excelenţele Lor, Doamna şi Domnul Ambasador, care ne-au asigurat că fotografiile sunt perfecte şi chiar s-au rătăcit printre şevalete căutând printre sufletele noastre pierdute-n Austria.
Cristi-a ţinut o emoţionantă, bănuiesc, cuvântare şi prezentare a noastră, a voastră în lipsă şi-a mea tot aşa, căci mă aflam la ţigară cu Ruxi.
A venit prietenul nostru Hary, Cosmin era cu fetiţa (îi seamănă leit), Costin râdea, au fost David, Bianca, Bogdana Dobre cu Radu, prietenii mei buni Bobi, Sebi, Diana, Marius, Matei, Cătălin, Lili şi Cristian. Îmi pare rău că nu i-aţi cunoscut.
Am încheiat seara la Barka, în cartier, unde s-a vorbit, normal, de TFB 3, 4, 5, 6, etc, până m-a răpus un somn fulgerător şi m-am ridicat explicând: Io`plecacas`.

Sper că voi sunteţi bine, din postări aşa pare, şi să ne mai vedem, poate venim noi la Cluj, Baia Mare, Hunedoara, dar la vară, să ne apuce seara târziu pe la Cosmin, loviţi mortal de-un summer time sadness.

Cu drag şi dor,
Alina



sâmbătă, 9 februarie 2013

fabrica de vise

M-am angajat la fabrica de vise. E bine. Totul e permis, câtă vreme e vis. Dorm opt ore pe zi, stau şi peste program, vreau să arăt conducerii cât de mult pot visa.
Procesul tehnologic e simplu: se ţine lucrătorul în stare de adormire, i se ia visul şi i se dau bani. Cu banii câştigaţi, lucrătorul produce mai multe vise şi tot aşa.
Sper că nu zâmbiţi amar, e un serviciu bun. În vis nu poţi minţi şi nu poţi inventa feluri de-a fi. Un pic inuman.
Visele sunt prelucrate de lucrători calificaţi (nu cunosc metodele, eu lucrez la Departamentul VISAT).
Cântărite, măsurate, frumos ambalate, produsele finite sunt depozitate până când la VÂNZĂRI se încheie contracte. Cererea-i mare, oamenii n-au timp de visat, preferă vise de cumpărat.




vineri, 8 februarie 2013

Prietenii mei

Declar că din motive neprecizate întâlnirea cu oamenii necunoscuţi îmi provoacă sentimente similare celor trăite la iminenta aterizare în aria de protecţie de 10 metri în jurul punctului fix în care sunt situată a unor dragoni înfierbântaţi.
Ca toată lumea, iubesc necunoscuţii. Sunt fascinanţi, nevinovaţi, perfecţi. Câtă vreme stau cuminţi în poveştile lor.
Cu palmele reci şi noduri în gât mă plângeam Dianei înainte de a pleca în TFB3: ce faac? Doar ştii că vorbesc cu oamenii abia după două săptămâni. "Dacă te prind că te deprimi, te bat!", mi-a răspuns.
Încurajată astfel, am plecat în tabără. Nouă zile cu treisprezece oameni perfect necunoscuţi. Pe Cristi şi Radu îi ştiam, căci altfel nu visam eu, proaspăt deţinător de blog, tabără pentru bloggeri. 
Dimineaţa plecării era încă bine. Întuneric, nu mi se vedea frica. Toma ne-a distribuit staţii de emisie- recepţie.  Până seara, când am ajuns în Oradea, mă lămurisem. Nu întâlnisem vreodată adunaţi la un loc atâţia oameni hotărâţi să fie DOAR BINE.
Ce a urmat, mi-e greu să descriu. Prietenia se naşte din cuvinte pierdute, gesturi involuntare, zâmbete necugetate. Când eşti fericit tăcând împreună. Este incredibil acest sentiment- că îţi mai poţi face încă prieteni. De parcă începi iar o viaţă.
Prietenii mei sunt:
Cei care au făcut totul posibil sunt Foto Union.

Marți, 12 februarie, avem expoziție. De la ora 6 seara, la Grand Hotel Continental, în foaier la etajul 4.
Vă aşteptăm!




 

luni, 4 februarie 2013

O să fie bine

Nu sunt cuvinte destule, doar gâtul pot spune că-i foarte subţire, capul de-o tonă îmi cade pe spate, se-ngroapă în umăr, raţiunea învinge, da, când simţirea îşi termină numărul. O iau de la
capăt:
Vreau să vă spun cum am găsit speranţa de bine în ochii de plastic ai văcuţelor lipite pe raft în bucătărie.
Când am lipit văcuţele, era o lumină de vară târzie,
 înserarea cădea în pahare curate,
timpul aluneca pe ibrice de cupru 
frecate cu sare, lămâie,
 eu eram alta, dar nu de tot, 
căci am lăsat în ochii rotunzi,
pentru-acest  mâine,
 mesaje de bine.




vineri, 1 februarie 2013

Azi.

Aş vrea să fie o zi atât de blândă, încât să fac un lighean de gogoşi mari cât palma şi prăfuite cu zahăr fin. O gogoaşă mai mică s-o dau la pisici. Părinţii să-mi stea cuminţi cap în cap, zâmbind fericiţi, în fotografia din bucătărie. La radio să fie o muzică de lână destrămându-se anume foarte încet dintr-un fular vechi. Timpul să stea puţin, atât cât durează o zi bună. Prietenii să caute curioşi, prin aromele vanilate de gogoşi, fericire. Cuvintele să fie amestecate de copii pe covor, rătăcindu-se din întâmplare, sub canapea, sensul lui "mâine".