luni, 25 martie 2013

Balcic

Pe când munţii nu aflaseră că sunt munţi şi cutreierau în voie mările, pleoscăind cu paşi grei, s-a întins pe-o parte să doarmă, la Cap Kaliakra, o coamă de pământ stîncos. 
În scobitura arcului, între umeri şi genunchi, cam prin dreptul mâinilor albe de piatră adunate în faţă, marea şi-a pierdut din trufie, îmbunată de somnul pământului tânăr.
După ce au primit nume, munţii, cerul şi mările au încremenit, căci aşa le-au găsit oamenii, nemişcătoare.
Coama respectivă, cu pete galbene de muşchi răsfrânţi peste azur, mai doarme încă, până când somnul pământului şi-o găsi sfârşitul.
Din apele domoale ce-i spală mâinile, răsare Balcicul, un oraş mic.
A fost iubit de o regină, care l-a legat pe vecie cu vrăji elfeşti. Oraşul s-a făcut pom cu străzile ramificate în sus, purtând pe crengi vapoare şi asfinţituri. În vârf, e aninat soarele. Briza îl necăjeşte. El, bunul, îndură, rispind în balans praf auriu pe valuri.
Piatra palatului, căptuşită cu pluş verde de muşchi, e alergată de pârâiaşe care murmură numele florilor.
Seara, liniştea fără seamăn se predă pescăruşilor. 
Noaptea, când te-nduri şi închizi ochii, te mai agăţi de-un tânguit de vânt trecut prin inel de catarg.
După o zi petrecută în Balcic, simţi cum ai crescut în frumuseţe.
 

 
 





 
 
 

vineri, 22 martie 2013

Pe drum

Am luat decizia de a sărbători faptul ca am îmbătrânit cu o săptămână (15-22 martie) aruncându-mă în ploaie, din metrou în Herăstrau, apoi prin bălţi încet spre casă.
Parcul suna a gol. Nu se clintea un fir de vânt. Copacii negri îmbibaţi de apă luceau sub felinare cu burţi de picuri surprinse-n echilibru pe crengi. 
Tolstoi era luminat în van. Ba nu, eu l-am văzut, dar eu aproape nici nu sunt, cu bascheţii ăştia uzi si muţi. 
Trei câini albi dormeau încolăciţi pe iarbă. Nici urmă de pasăre.
Pe când gândeam aşa, ceva ridicol şi neînsemnat, în dreptul caselor de la muzeu, m-a lovit mirosul  de urzici, noroi, var sau ciment ud. Timpul pierdut mi s-a încolăcit de glezne, ţinându-mi calea. Nu ştiam sau poate uitasem că port cu mine mirosul ăsta de casă udă. Mă intreb dacă aş pleca nişte ani altundeva, cum ar mirosi amintirea Bucureştiului.
Pe străduţele înghesuite între maşini se lăsase o noapte bună. Mai picura. Trei pisici, două albe şi una persană maro, stăteau adunate sub streaşină. Alta tărcată cu gri era sus pe stâlp.
Ce faci?
Mne, a zis scurt cu voce de aţă. Era motan. S-a ridicat pe labele din faţă, şi-a umflat blana, a căscat, apoi s-a aşezat.
M-am oprit sub un pom, am pus umbrela sub braţ şi am scos iPodul să fotografiez ploaia agăţată de crengi. Comportament suspect, a decis câinele de vizavi, care m-a alungat.
Mai trecea câte o maşină. Oamenii nu se vedeau. Sau poate n-am fost eu atentă.

miercuri, 20 martie 2013

O zi fără cuvinte

Când obosesc de gândit în cuvinte, le pieptăn absentă, cu mintea la ceva fără nume, apoi le strâng de pe jos, într-o coală albă, pe cele căzute. Formez grămăjoare, dar sunt rărite, desperecheate, abia stau în fire. În frazele astea nu cad cele frumoase, puternice, strălucitoare, ca: fericire, iluzie, moarte, iubire, fiinţă, timp.
Atunci, iau un coş de nuiele din bucătărie şi mă duc la piaţă. Aduc urzici, spanac, făină şi drojdie, curăţ foaie cu foaie sub apă, le moi la foc mic şi coc o pâine rotundă, pocnită la mijloc şi arsă pe creste.

duminică, 17 martie 2013

Miros de bumbac

Ca să-mi netezesc greşelile, mă apuc uneori de călcat albituri de bumbac. Bunica le făcea dantele, dar eu am pierdut arta de a croşeta timp. În fundal rulează un film alb-negru în care se cântă. Împăturesc albitura, strecor între foi un strop de parfum de bujori, apoi o aşez caldă în şifonier. O las acolo o zi, cât ţine mirosul de suflet spălat.

vineri, 15 martie 2013

În nopţile neîncercate, copacii îşi lasă la pământ braţele, odihnindu-se de tot ceea ce ştim despre lume.

joi, 14 martie 2013

Insomnie si iluzii

Am împăturit somnul în patru şi i-am pus la mijloc, să miroasă frumos, un vis pe care îl am de la o zambilă în trecere. L-am aşezat sub pernă, mi-am rezemat capul şi am început să stau. 
Privind cu atenţie în tavan, am constatat că gândurile îmi aleargă oarbe în cerc. Fuseseră prinse (prin viclenie) sub pălărie, de lampadar.
Demult, aşteptam dimineaţa s-aud ferestrele cum se deschid. Între timp, am fost izolaţi cu geamuri stratificate, înrămate în plastic. Ferestrele au amuţit. Se aude însă, din pântecul blocului, un radio.
Byron şi Luiza Zan au cântat în seara asta, la teatrul Metropolis, piesele noi din "30 de secunde de faimă". Am stat în fotolii moi, cu ochii scăldaţi în lumini viu colorate. Au fost proiectate imagini. Un cântec m-a aruncat din sala de teatru pe drumul peticit cu paşi din metrou. Dan cânta despre iluzii, iar paşii, cu miile, refuzau să îl creadă. Până la urmă, s-au făcut şir, iar şirul s-a făcut lumină. Am fost surpinsă în mod ruşinos cu toate iluziile în braţe.



 

vineri, 8 martie 2013

Basca neagră

Bătrânica mergea greu în faţa  mea, cu un câine mare galben în lesă.
Ajungem sub vitrinele lui Madame Briolette care ţine eşarfe şi pălării pe Magheru. Intru. Bătrânica şi câinele rămân pe trotuar, ţinând uşa deschisă. Din maldărul de eşarfe tăcute în care mă încurcasem, aud cum întreabă: "aveţi băşti?" Casiera face semn unei doamne din încăperea cu pălării, care vine la uşă stânjenită şi îi răspunde: "avem". "N-am cum să las câinele afară, aduceţi-mi şi mie o bască să văd, ce culori aveţi?". Vânzătoarea de băşti începe să fornăie. "Dar n-am cuum, am clienţi, n-am cum să ies, n-am cuum.." Ridică din umeri, pleacă şi se întoarce în uşă cu trei băşti. Bătrânica alege pe cea bleumarin, se asigură că nu este neagră, o pune pe cap şi îi numără banii.
În încăpere, singură printre pălării, o doamnă vânzătoare îşi întâmpină colega: "ce vroia, dragă?".

Am cunoscut un profesor care îi ridica după catalog pe câte unii din anul I şi le punea o întrebare care nu avea legătură cu nimic din ce şi-ar fi putut imagina o persoană diligentă că ar putea interesa un profesor de drept financiar. La sfârşitul cursului, le spunea: "Copii, nu uitaţi! FIŢI SPONTANI!"

marți, 5 martie 2013

Zvon din Herăstrău

Printre căţeii din grădina japoneză se spune
că primăvara începe
c-un scâncet de floare
aburind în răcoare
un bob de rouă
sub lună

duminică, 3 martie 2013

Duminică

Ziua stă neclintită. Cam la o oră, Pisu ridică ochii și urechile spre mine. Verifică dacă mai sunt. Nu plec azi, e duminică. Din bucătărie intră un foșnet pe fereastra deschisă. Trec două ciori tăcute trăgând nori albi cu tiv luminos. 
În cămașa de noapte galbenă a mamei sale, Sylvia își spune povestea. Pe spate e lipit codul de bare: CLOPOTUL DE STICLĂ 17.00 LEI. Oare cum se decide prețul unei cărți? Din păcate, ca orice poveste, se termină. Mi-e foarte greu. Umblăm agățați de sfori trase de speranțe. Nu le ştim sub numele ăsta, le spunem regret, frustrare, negare. Dar nu sunt decât așteptare. Până la sfârșit, așteptăm și sperăm.
Din întâmplare, văd cum un soare imens încălzește balconul. Pentru câteva clipe, mă simt minunat de nevinovată stând degeaba.
Ies la plimbare în jurul blocului cu iPodul, să fac poze. Intru în curte la Agronomie, cu scopul de a vizita terenul de fotbal unde alergam anul trecut. Cățeii dorm pe asfalt cu picioarele întinse. O studentă trece cu rucsacul deschis. "Auzi, ai rucsacul deschis", îi strig din spate. Întoarce capul mirată şi mă întreabă: "Serios?"
Zâmbesc. Terenul e renovat şi îngrădit. Dau ocol, căutând o poartă, e încuiat.
Acest complex studenţesc are o bisericuţă de lemn. Se aude la microfon predica. Preotul spune că suntem primii din Europa la avorturi. Că nu poţi fi credincios singur, acasă, fără să posteşti şi fără să citeşti despre religie. Mă gândesc la ce-ar zice Sylvia Plath. În curte sunt oameni. Se uită la mine cum intru în parcul imens şi pustiu. 
Iubesc acest parc. Se numeşte "dendrologic". Mulţi arbori poartă nume scrise pe-afişe noi prinse pe piept, ca alergătorii. Mie îmi plac plăcuţele vechi de metal alb ruginite, aruncate în spatele căsuţei paznicului. Mugurii au crăpat gri, pufoşi. Intru sub bolta lui Ginkgo Biloba. Soarele freamătă printre frunzele adormite de-un cântec bisericesc.
Deodată se aud urlete. Gâjâite, întretăiate. Mă opresc îngrozită. Într-un sfârşit, realizez că sunt amplificate de staţie. La bisericuţă e un botez.
Ajung acasa. Am pe pervaz cărţi necitite. Aleg Gogol, "Suflete moarte". Dragul meu Nikolai Vasilievici Gogol.. Nu a scris decât vreo 10 ani. Am umblat odată o zi întreagă prin librării căutând o carte cu basme ruseşti ilustrate. Nu am găsit. Dac-aş avea "Serile în cătunul de lângă Dikanka" ilustrată, aş dormi cu ea sub pernă.
"Pe poarta hotelului din N.N., oraş reşedinţă de gubernie, intră o brişcă cu arcuri, destul de frumoasă, dintre cele cu care călătoresc celibatarii: locotenenţii-colonei şi locotenenţi-majori în retragere, precum şi moşieri ce au în stăpânire cam o sută de suflete de iobagi, cu alte cuvinte toţi cei ce sînt numiţi domni cu dare de mînă mijlocie"...