luni, 22 iulie 2013

Toate numele

Crezi că îl cunoști. Are 50 de ani și de când se știe e funcționar la Arhiva Generală a Stării Civile. 
Nicio femeie nu l-a iubit într-atât încât să accepte să trăiască cu el în casa despărțită de solemnitatea instituției printr-o ușă subțire. 
Toată viața a aplicat reguli fundamentale pentru cuvenitul curs al comunității în univers.
Căci toate numele sunt responsabil caligrafiate în fișe, depozitate după criterii exacte, în cutii de mărimi potrivite, aliniate pe rafturi. 
Are o mică slăbiciune, ca orice funcționar care e, uneori, seara sau în zilele libere, om.
Dar în instituții de o asemenea însemnătate, o slăbiciune, cât ar fi de firavă, e vinovată, provocând fisurarea, inevitabil crăparea, rezultând vătămarea gravă a ordinii. 
Jose, funcționarul, șeful său, Conservatorul, și un cioban amestecă lucruri care pentru considerente dintre cele mai serioase fuseseră strict delimitate.
Ei inventează realitate, așa cum toate, în afară de legile lucrurilor, sunt inventate.
Diferența dintre bine și rău se estompează în praful de ploaie măcinat în fereastră. 
Un nume îl alege. Numai Jose îl cunoaște. Îl caută, dar numai atât cât să îl iubească. 
Să îți regăsești seninătatea. Există oare o vârstă la care-ncepi măcar să te-apropii, să înțelegi?
”Numai după 70 de ani veți deveni înțelept”, spune doamna din apartamentul din dreapta de la parter, ”dar atunci n-o să vă mai fie de niciun folos, nici dumneavoastră, nici altcuiva”.

”Toate numele” este o carte scrisă de Jose Saramago pentru toate numele, dar dedicată doar lui Pilar.  


vineri, 19 iulie 2013

Călare în Carpați

Corp al meu viindecăă! ne povestește Mugur, noi, prinși în ochiurile de umbră lungite de-un copac la pământ, râdem. 
Pornise într-o zi la Sarmisegetuza să întâlnească liniștea, dar o găsise ruptă-n ecouri de-un grup de oameni ce implora istoriei vindecarea. 
O lumină grea, de miere, se lasă peste cetate, același soare ce luminase odată urcușul pietrelor în munte, apune acum.
Suri paște. Trece de noi, se-ndepărtează, trasă în vale de mirajul smocului de iarbă perfect.
Suntem la Costești, unde Mugur ne-a răspândit printre povești din vechime ca pe semințe pe brazde. Daci, romani, mauri, egipteni trec prin iarba ridicată-n aur de asfințit.
A dispărut iapa!, strigă cineva. Mugur se ridică. Surii! Pleacă, o caută, ne-ngrijorăm un pic, apare călare pe-o coamă de deal, pe sub copaci, spărgând soarele-n pete roșii, albastre și mov. 
Zece aparate foto sunt îndreptate din vale în sus, plus câteva telefoane, orbiți de lumină, sau frumusețe, încadrăm cântec și vis. 

Prima zi a taberei foto Călare în Carpați s-a stins într-un tuci popular, unde-am fiert o cantitate enormă de balmoș (mălai fiert în lapte, unt și smântână).
A doua zi, ne-am trezit mult peste ora planificată cu naivă speranță deunăzi, dând răsăritul din cetatea Blidaru pe-apus.
La prânz, ne-am îndreptat spre Sarmisegetuza Regia. 

Drumul este în lucru, nu e nimic, suntem obișnuiți, obiectivul final este asfaltarea, starea de fapt sâmbătă, 13 iulie, constând în combinația malefică decojire- aruncare pietriș. 
Din fericire, lucrarea nu este avansată, scăpăm de pietre, intrăm pe-un drum bătătorit, ajungem  la casa de bilete. 
E prima dată când ajung în Sarmisegetuza Regia. Capitala Daciei, ni se spune. 
Nu știu dacă ați fost, în excursie cu școala, în vacanță cu părinții sau în concediu, dar poate-ați simțit și voi ce am pățit, sa-mi piară graiul și să-mi pierd înălțimea exact ca Alice, sub fagii bătrâni. 150- 200 de ani, se întreabă Mugur, și eu le zic: unde-ați plecat, de ce ne-ați lăsat pe pământ cu gândul întins spre infinit?
Ruinele așezării Sarmisegetuza Regia îmi strecoară în suflet tristețea. Nu înțeleg. De unde-a venit? 
Merg printre pietre, îl caut, izvorul. În cele din urmă, mi l-am amintit. 
Farmecul clipei trecătoare, măreția puținului care e totul, puterea neînfrântă a fluturelui de-o zi. Bobul de grâu. Sau orice ființă.

Tabăra foto revine la bază pentru sarmale adormitoare și ciorbă de ciuperci cu smântână, moțăim cât putem și plecăm spre Blidaru. 
2 km de urcuș prin pădure. 
Cunoașteți stările prin care trece omul când după patru sarmale ia muntele-n piept și urcă prin soare, apoi prin umbră deasă de rășinoase, smucind de alunii care se bagă în față. 
Ajungem, în sfârșit. Liniște. Greierii țâr țâr în cor, deodată se-opresc, împreună o iau de la capăt, în iarba moale întinsă peste pietrele vechi aduse în vârf de munte. 
Cetatea Blidaru. 
Ne strângem pe coama cetății, doisprezece oameni și-un cal. 
Timpul se-oprește puțin. Coboară seara și mă întreb: 
După noi, oare, ce va rămâne?

















Fotografiile sunt făcute cu iPod 5



miercuri, 10 iulie 2013

Vară, amiază

În casă e liniște. Am pus perdele curate și-am lăsat dezbrăcat doar un geam în care stau înghesuiți nori pufoși. Sonerii și clopoței se aud ca din vis, tramvaiul trece tăcut. Pisicile umflă somnul balon plutind în tavan.  Pernele sunt înfățate în alb și miros de bujori. Cartea urcă și coboară pe piept. De ce mă ridic, unde plec?
Tutungeria mirosea a timp pitit după tejghea

duminică, 7 iulie 2013

Un loc uitat din Carpați

Eram patru. În fața noastră se întindea o vacanță de vară. Am cumpărat corturi, saci de dormit, izoprene, rucsacuri, bocanci, pălării, haine, lanterne, un cărucior de conserve, butelii, arzătoare, oale și bilete de tren până la Ohaba de sub Piatră, în Retezat.
Au venit ploile, asa ca am schimbat biletele pentru o săptămână mai târziu și am plecat în Deltă, la Sfântu Gheorghe.
Când ne-am întors în București, se anunțau doar averse. Am plecat.
Până la Pietrele obosisem. La Gențiana eram disperată. Rucsacul căpătase proporții grotești. Am continuat, totuși, fără gânduri și fără cuvinte.
Pe un podeț ne-am întâlnit cu un grup care cobora. Rucsacul îmi strivise privirea-n pământ.
Atunci l-am văzut. Heeei!”, i-am strigat. A trecut pe lângă noi, mi-era puțin teamă. „Ce faci?” A stat o clipă în cumpănă și-apoi s-a întors. Era un rottweiler mare, negru. Am stat de vorbă, convinsă că stăpânii îl așteaptă.
Nu îl așteptau, era câinele muntelui. A venit cu noi. Eram fericită. L-am botezat „Câine”.
Seara am campat lângă un izvor. Am mâncat împreună conserve, am spălat vasele și ne-am culcat. Câine a dormit lângă corturi.
A doua zi am plecat pe trasee fără bagaje. Am urcat pe vârful Retezat. Câine era mereu în față, neobosit. Am coborât prin văi pe drum nemarcat, am alergat și ne-am odihnit pe marginea lacului Pietrele. Am făcut fotografii, în timp ce Marius citea dintr-o carte groasă de Stephen King.
Consumam cu hărnicie conserve și hrăneam câinele. Ne aștepta un urcuș greu peste Curmătură. Deja ne lămurisem că am luat prea multă mâncare.
A treia zi am coborât fără rucsacuri la cabana Pietrele, pe un alt drum. Am întâlnit lacuri mici în care se oglindeau cerul albastru, nori albi și cai. Câine a pus herghelia în mișcare. Am fugit care-ncontro. După un colț de munte, m-am cățărat pe o stâncă. Nu se mai vedea nimeni. La un moment dat, ca din vis, au apărut în goană Marius, urmat îndeaproape de  herghelie, și la sfârșit Câine. M-au privit scurt și-au coborât întins în vale.
Acolo caii s-au răspândit și printre lacrimi de râs ne-am povestit emoțiile.
La Pietrele l-am pierdut pe Câine. A fugit de teama câinilor cabanei. Eram tristă. Am băut ceai, am mâncat mâncare neconservată și am înnoptat acolo, toți patru într-o cameră. Până când s-a dat stingerea (curentul era cu program), le-am citit din cartea mea. Nu mai știu ce titlu era. O femeie cu părul lung în neorânduială, în cămașă albă și șosete de lână roșii, se urcase pe taburet și văruia peretele în bucătărie. Povestitorul o iubea.  
A patra zi am urcat la corturi, am strâns bagajele și ne-am dus la Bucura.
Din vârful Curmăturii se întindea în față un rai. Rânduri de munți coborau din verde-n albastru, din ce în ce mai deschis, până se topeau în lumina norilor. În vale, poiana colorată cu acoperișuri de corturi ținea în căuș lacul Bucura, curat ca un cer înserat.
Când am ajuns la camping, am rămas fără grai. Un băiat stătea lângă cort mâncând dintr-o pâine. Din când în când îi arunca câte-o bucată. Câââââiiinneeeeeeeeee!!! A venit la noi, fericirea plutea grea.
După ce am campat, am mâncat și-am privit cerul. Apusul amăgea norii cu iluzii trandafirii. Munții întunecați erau fermecați.
Am stat pe malul lacului trei zile.
Dimineața, când deschideam foaia de cort, mă aștepta Câine. Priveam împreună muntele răsturnat cu poteci, pietre și marmote, în lac. Ne spălam în apa rece din izvor, mâncam și plecam pe traseu.
După o săptămână, am coborât din Retezat.
Am ajuns la o pensiune unde televizoare și meseni se întreceau în cuvinte. Oamenii mâncau fripturi și beau bere. Totul mi se părea strident. Vedeam doar irosire. Înghițeam cu noduri, tăcuți. Despărțirea de Câine ne-a terminat.

Au trecut de-atunci trei ani. Această vacanță a rămas cea mai frumoasă în viața mea. Am uitat acolo o parte din mine, care bocăne pietrele cu suflet ușor ca de lână, urmată de-un câine.

Vineri, 12 iulie, merg la Sarmisegetuza, în tabăra de fotografie și legende dacice, pentru a-l întâlni pe Mugur Pop, care va fi sosit dintr-o mare călătorie: traversarea călare a munților Carpați.
Vara a început. Să-i ascultăm povestea.





sâmbătă, 6 iulie 2013

a învăța să fii tu însuți

Nu am crezut niciodată serios că pot învăța să desenez. Sau să scriu. Că pot învăța arta. 
Culoarea verde ou de rață îmi este amintirea bufetului bunicii. Mătasea pictată cu păsări îmi este misterul povestirilor zen. Cuvântul îmi este gând, trecut printr-o experiență unică. 
Tehnicile de exprimare a sinelui mă întristează. 
Creația născută din îndemânarea de a aplica reguli învățate nu are niciun ecou. Mă emoționează însă ceea ce simți. Poate fi un punct, o culoare, un gest. Adevărat și mai ales imperfect.

vineri, 5 iulie 2013

TFB5. Sârșit

De obicei tac.
Mi se pare încă, deși am auzit, citit și alcătuit un număr de combinații de cuvinte care poate fi apreciat ca suficient, că nu am învățat să vorbesc.
Când înveți să mergi pe bicicletă, de exemplu, ai în față o suprafață dură pe care trebuie să o parcurgi înduplecând un mecanism cu propriile reguli, resimțite dureros. După ce ai învățat, drumul, bicicleta și conștiința ta se reunesc în Zbor.
Încă le privesc de alături, străine, și le apropii cu reticență. Nu cred în cuvinte.












Dacă fotografiile pe care le-am făcut în TFB5 în regiunea Otztal, Tirol, nu ți-au vorbit despre liniște, singurătate, modestie, perfecțiune  și confort, adaug eu aceste cuvinte, cu speranța că nu mă vei crede și că vei încerca să descoperi tu adevărul. 

Mulțumesc frumos FotoUnion pentru marea șansă de a vorbi în imagini, lui Cosmin pentru această aventură extraordinară și colegilor de tabără Corinadna Grigore, Elena, Dana, Cristi, Radu, Toma, ArielPapen, Mariciu, pentru că sunt cum sunt.

~Sfârșit~

marți, 2 iulie 2013

Pe drum

În autobuzul 300, privirea ei mă uimeşte. E copil, dar urăşte deja. Un om bătrân cu umeri cam mari îi stă în cale. Din spate se-aude: "tre s-ajung la serviciu, domle, matale te plimbi". Dau volumul mai tare. La Miciurin, un om în cârje dă să urce. "De ce nu stai, domle, acasă, dacă nu poţi să mergi?". Pe moment n-a găsit nimeni răspuns. Dau volumul mai tare. 
La Victoriei, vânzătorii de produse alimentare, reviste, ţigări şi brichete stau cuminţi în cutiile albe. O doamnă aranjează fructele. Piersici la piersici, mere la mere, strugurii-n faţă. 
În metrou e mai bine. Are loc fiecare. În faţa mea, doi oameni sunt ocupaţi şi trei obosiţi. Primii verifică încruntaţi mailurile sau ştirile. Unul dă telefon. E îmbrăcat frumos. Ajunge în 10 minute şi se  ocupă. Nu prind alte detalii, volumul e tare. Ceilalţi stau cu fruntea în palmă. Unul priveşte în jos, ţinând strâns în pumn telefonul. 
În căşti se aude "need your love so bad". Berti Barbera. Ca o cola caldă.
În pasaj la Unirii trec fete frumoase cu buzele strânse.
Oameni pe care nimic nu îi leagă.