luni, 28 octombrie 2013

Trandafirii sălbatici

Citesc o carte despre care Marcel mi-a povestit entuziast la cantină, bucuros că găsise un om căruia să i-o împrumute (Roberto Bolano, ”Detectivii sălbatici”).
Prima parte e povestită de un băiat de 17 ani care citea și scria poezii, avea dorințe, conflicte, iubite, colinda străzi, fura cărți din anticariate, zăcea în cafenele sau la prieteni fumând, ascultând, povestind, tăcând. Uneori, mergea la facultate.
Inevitabil, te năpădesc amintiri.
E caraghios că din toate cea mai dragă mi-a fost noaptea când, la o oră absurdă, mi-a bătut la ușa camerei din cămin Cătălin cu niște sacoșe uriașe pline cu lucruri colorate aduse din Bulgaria (sau poate Moldova?), unde vânduse mărunțișuri din România. Detaliile sunt irelevante, important pentru mine, și de aceea amintirea îmi este dragă, a fost că ”m-a deranjat” tam-nisam în creierii nopții, că nici nu prea s-a scuzat, ba m-a ținut de vorbă ore în șir povestind întâmplări care-mi păreau minunat de frumoase. 
Nu știu dacă era tinerețea, sau faptul că pentru a da un telefon stăteam la metrou Grozăvești o oră la coadă, dar pe-atunci prietenii nu se descurcau singuri, nici să citească o carte, nici să vadă un film, darmite să bea o bere sau să taie frunza la câini prin oraș. 
Azi dimineață stăteam în Agronomie în parc. Citeam ”Detectivii sălbatici”. Laturile careului de trandafiri erau ocupate de câte un om și o bancă. Soarele picotea iar vântul abia foșnea frunzele roșii, crestate pe margini.
La un moment dat și-a făcut apariția scârțâind dintr-o tricicletă un preșcolar, care ne-a privit, apoi a strigat: „Maiaaa, hai să mergem în parc!”.
„Da` ăsta ce-are, nu-i parc?”, întreabă numita „Maia”. 
„Nu. E... grădină! Nu vreau aici, cu trandafirii ăștia, e plictisitor”. 

joi, 24 octombrie 2013

Asfințit

Trecea un câine prin parcul Operei. Nu m-a privit, se grăbea undeva.
Tocmai asfințea, puful spicelor se înroșise.
După ce am făcut câțiva pași, mi-am dat seama că părea îngrijorat. M-am întors și l-am surprins intrând în tufișuri.
L-am căutat. Se liniștise colac sub un pâlc de spice.
L-am întrebat dacă vrea să ne pitim împreună până se trece Bucureștiul sau (eu sunt dispusă, i-am zis), până trec oamenii la următoarea planetă.
Pentru că se arăta blazat, l-am mințit (cum am fost și eu de-atâtea ori mințită), cu imagini frumoase despre viitor. L-a mișcat amintirea asfințitului care o să ne prindă alergând liliecii pe digul lacului din Crângași.
Sunt oameni care știu să trăiască cu-atâta realitate (care, spun ei, te găsește și-n gaură de șarpe), încât (tot ei spun) e mai bine să ridici capul, să vezi și să-nfrunți.
Au dreptate, învingători sau învinși, o luptă e-n toate.
Dar mai stau un pic, cât un asfințit, căci mai rău mi-e teamă, decât de năpastă, de tot răul lumii cu care m-aș putea obișnui.

miercuri, 23 octombrie 2013

Maga&Tudoran- Copilul din mine

Cosmin Tudoran este un om serios, matur și rafinat. 
Dar are-n el un drac de copil, argint viu, de care nu scapi. Te cere la joacă, îți spune toate glumele lumii și dacă n-ai râs de poante, oricum râzi de plângi- de râsul lui. 
Mă bucur s-aud că e bine: Copilul din mine





”Copilul din mine e bine, spune-mi al tău cum se ține
Și dacă e o idee bună, să se joace împreună

Copiluldinmine e conștient
Că la școala vieții e repetent
Inocent el nu trișează
E prea corect și mă îngrijorează
Din blugii de import și tenișii Drăgășani
Caută prieteni, nu să faca bani
Ideal ar fi să reușească
E un copil nebun și nu prea vrea să crească

Copilul din mine e bine, spune-mi al tău cum se ține
Și dacă e o idee bună, să se joace împreună

Copiluldinmine e insistent
Fură cireșe, fură curent
Dar se jură că nu-njură
Nu l-am prins încă cu țigara-n gură
Copiluldinmine e țînțar
Transformat în armăsar
E simpatic, nu face nazuri
Are grijă cum se mișcă și n-are necazuri

Îmi dai și mie să-ți completez oracolul? Hai că ți-l dau și eu. Hai să facem schimb. Ok, scriu cu stiloul.. Să nu facem purcei pe hârtie..

Antan tichitan
Ce dacă trece an după an,
An tan tichi tan tan
Copiluldinmine nu crește după plan
Antan tichi tan tan
Antan tichi tan
Copiluldinmine nu crește după plan

Copilul din mine e bine, spune-mi al tău cum se ține
Și dacă e o idee bună, să se joace împreună”

luni, 21 octombrie 2013

În Roșia Montană

Din noapte se-nfiripă albe, înălțând turle subțiri, două biserici. Cea veche, de lângă șosea, e construită acum două secole, drept mulțumire pentru noroc, de un băieș pe nume Gritta.
Clopotele stau neclintite. În Roșia Montană, se luminează de ziuă în liniște.
Doi oameni stau la masă, față în față, în cantina minerilor. Acum sunt trei. Patru. Începe vinerea.
Se aude un căruț rostogolind pe caldarâm. 
Cinci mineri. Se așează la mese alăturate, în centrul cantinei, iradiind spre margini de la primii veniți. Se apleacă, pe rând, deasupra farfuriilor, capetele coboară și se ridică tăcut. 
Un câine latră. Un gutui plouat, gârbovit de puf greu, și-a ieșit din minți, parfumând aerul înghețat.
Străzile subțiri urcă din centrul vechi, pe lângă intrarea în mină, spre Piatra Corbului. Pe culme, stânca privește spre vale, unde sunt răspândite case și se-ntinde un iaz.
E ceață, e frig, câțiva oameni fac poze, alții, în salopete verzi și căști galbene, muncesc. Ne privim, ne dăm ”bună ziua”.
Pe garduri sau stâlpi, sunt pancarte: ”Roșia Montană, localitate minieră”, ”Roșia Montană există datorită mineritului!”, ”Mineritul este pâinea noastră!”, ”Vrem minerit acum!”, ”Vrem să muncim, nu să cerșim!”, ”Noi suntem Roșia Montană!”
Ne întâlnim cu Robert, care ne zâmbește. Este arheolog. Pe salopeta lui scrie ”vizitator”. Supraveghează minerii care lucrează la decolmatarea galeriilor romane. Spune că anii de minerit le-au fracționat sau distrus. Mai găsesc uneori ceramică sau unelte vechi.
În sat sunt gospodării frumoase, cu mese de lemn acoperite de frunze arcuite, sub copaci galbeni, cu flori, dovleci mari, tablouri pe ziduri și culori vii. Mai sunt case mari, vechi, pustii, care au plăcuțe cu număr și informații despre lucrări de restaurare. Am intrat într-o casă, mergând pe bârne subțiri, ferindu-mă de pânze gri de păianjeni. Într-un colț, uitată, o cască de miner. În golurile ferestrelor, fluturau folii de plastic. Pereții camerelor fuseseră odinioară pictați. Predominau motivele cu palmieri.  

Din Roșia Montană, faci cam o oră până la Geamăna. Multă lume știe de exploatarea de cupru de la Roșia Poieni. Eu nu știam.
La Geamăna se-ntinde o mlaștină de steril  (partea nefolositoare din minereu), un mâl cenușiu, alb, portocaliu și verde aprins. Această întindere este numită ”lac”.
”Aici a fost un sat”, spune Cristian.
Nu înțeleg. Unde a fost?
Mă uit cu neîncredere la turla unei biserici care răsare din ”lac”. Mă apropii și observ cu stupoare că lângă turlă este un acoperiș cărămiziu.
Brusc, înțeleg. Întreb, totuși: ”au construit lacul peste un sat și asta este biserica satului?”
Ca prin ceață, pășesc pe bârnele legate peste lac. Aproape, paralel  cu puntea, se văd urmele unui animal care a încercat să traverseze, din ce în ce mai înfundate. La jumătatea lacului, se opresc. Privesc cu disperare la Mugur, care îmi spune: ”m-am detașat”, mă agăț de cuvintele lui, dar ochii-i sunt duși spre fundul lacului, înnegriți. ”Ce ocru frumos”, spune. Mă uit, e ondulat în forme amăgitoare, șerpuind spre biserica înmormântată, un ocru cald și molatec. Mugur se-ntoarce cu fața spre munte, unde amăgirea ocrului îmbunat de var se pierde într-un portocaliu aprins ca un țipăt, o întindere sfâșietoare. ”Ăsta nu-mi place...”  Tace.
Păsărele subțiri țopăie pe suprafața lacului.
Pe celălalt mal, căpițe de fân și oi. Mestecenii albi clatină frunze mici aurii în cerul albastru curat. În jur, munți colorați de toamnă.
Pe deal, deasupra lacului, s-a construit recent o biserică. Îi dau ocol, nu mă pot aduna.
La capătul drumului ce înconjoară lacul, unde cărarea o ia în jos, oprim să fotografiem valea. Un om cu ochii mari, zâmbind, se apropie, apoi stă și ne privește. Mă duc la el: ”Bună ziua! Ce faceți?”. Scoate din plăsuța albă de plastic un baton de nuga învelită în ciocolată, pe care citesc ”day and night” și mi-l întinde. Apoi, brusc, mă îmbrățișează, cu un pulovăr de lână incredibil de gros, și mă sărută pe obraz. Mirosea a țuică. Cristi vine și îl întreabă ceva. Mormăie și pleacă grăbit. Cristi îl strigă, vrea să-i facă o poză. Nu se oprește. După un timp, se-ntoarce și stă, cu un zâmbet larg, înfipt în drum, privindu-ne până plecăm.
În Hădărău (comuna Lupșa), oprim lângă o casă. Pe gard era lipit un afiș: de vânzare mere- 50 de bani/kg, pere, 1 leu și gutui, 2 lei/kg.
O femeie tânără, frumoasă, iese la poartă și ne poftește în casă. Coace brioșe. Pe masă, pe mușamaua cu flori, sunt trei cruci mici de lemn, un cutter, șmirghel, creioane și un volum de poezii de Mihai Eminescu. În priză, un aparat de pirogravat. Ne povestește că și-au făcut copiii mari și s-au liniștit. ”Eu fac obiecte de lemn pe care le pun în sticle artizanale și soțul scrie. Să ne omorâm timpul.”
Scoate brioșele, ne întinde o farfurie. Mănânc lacomă trei, fierbinți. La fereastră atârnă un ciorchine de strugure negru. Scoate țuică de prune, de pere. Soțul, Emil Roșca, aduce gutui, pere și cărți. Se plânge de vacă. E prea atașată de el, muge când o lasă singură.
Ies în curte, o pisică se-ntinde la soare, porcul doarme în troacă.

La asfințit, ne îndreptăm spre coama de munte de unde se vede satul Corna, deasupra Roșiei Montane. Valea e scăldată în lumină caldă. Pe marginea drumului, un vițel mă privește nedumerit. Trece un om. După el, fugind prin iarba uscată, foșnește un câine. Din când în când, omul se oprește și îl alungă spre casă. La Piatra Corbului, soarele apune, aurind copacii. Noaptea coboară în Roșia Montană.

Băieșul Mihăilă Gritta a ridicat între anii 1781- 1830 șapte biserici (cea din 1781, în Roșia Montană și alte șase în împrejurimi), și tot pe-atâtea școli confesionale, pentru moții Apusenilor. Se zice că ar fi răspuns la întrebarea: ”ce ai de gând să faci cu atâta aur?” astfel:
”Toată școala românilor e biserica... și numai sub scutul altarului avem pază a ne păstra limba și datinile strămoșești. Acum, dar, ortace, dragul meu, mă vei pricepe că dorul inimei mele e acela să zidesc biserici... Cât se va ajunge din acest aur, tot îl voi împărți până la ultimul gram...”

Roșia Montană:











Drumul spre și de la Geamăna:
















 Lacul de steril Geamăna (exploatarea de cupru de la Roșia Poieni).











La Câmpeni






Pe coama muntelui, la Piatra Corbului. Valea de sub corb ar urma, conform proiectului de exploatare Roșia Montană, să fie acoperită de lacul de decantare.












Fotografiile sunt făcute cu Canon 450 D și iPod 5 (cele pătrate), în tabăra de fotografie și reportaj TFB6 organizată de Foto Union la Roșia Montană în perioada 17- 20 octombrie 2013. 
Alături de mine au fost Cristi, Radu, Nora, Cristian, Mugur, Bianca, Oana, Veve, Alina și Mihai.