sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Cazimir Belcot și eternitatea


Pe raftul de sus am așezat amintirile- reviste și almanahuri vechi. Majoritatea sunt prostioare din anii 80. Le-am răsfoit de atâtea ori în zilele lungi de copil, că îmi amintesc, dând pagina, de câte-o zi întreagă stând pe covor, sub fereastră, citind, desenând și colorând, încercând să descopăr sensurile cuvintelor și ale lumii.
Decupam fotografii cu actori, firește, și visam că o să ajung și eu în almanahul „Convorbiri Literare”, stând cu palmele împreunate, privind spre un viitor incert, dar hipnotic, cu numele ALINA scris dedesubt, printre fotografiile copiilor de la „Semne bune anul are”.
Cea mai puternică fascinație o exercitau asupra mea rubricile „Literatura de aventuri” din „Convorbiri” și „Enigma” din BTT- Almanah turistic pentru tineret. Povestirea polițistă „Nu spune hop până n-ai sărit” mi-a dat mult de furcă. Nu înțelegeam expresia din titlu, iar conținutul nu mă lămurea. Aveam în fața ochilor un pârleaz din grădina lui tanti Marioara, pe care îl tot săream, și nu mi-era clar când trebuia să spun „hop”: în momentul saltului, când ajungeam sus, sau după ce săream pe pământ, de cealaltă parte a gardului.

Ieri am avut una din zilele albe, când la fereastră atârnă draperii grele și transparente care înăbușă zgomotul lumii. Într-o astfel de zi nu pretind nimic. Doar trec împreună cu timpul. În casă e cald și lumină, bucăți mari de umbră pășesc tăcut pe pereți.
De obicei, în zilele albe citesc povești. Hans Christian Andersen este, poate din pricina unei cărți foarte frumos ilustrate, preferatul meu. Mai citesc Pinocchio, Peter Rabbit, Aventurile lui Habarnam, Harry Potter, sau mă uit la „Stăpânul inelelor”.

Ieri am luat de pe ultimul raft almanahul „Convorbiri Literare” din 1986, în care-am găsit o mână de articole despre teatru. Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat Bengescu, Victor Ion Popa, George Vraca, Tudor Arghezi.
Mi-au plăcut foarte mult două. Scrise frumos, curat și sincer, muzica lor suna a cântece de vioară.

Eugen Lovinescu mărturisește de ce nu a scris cronică dramatică.
Iubim doar ceea ce creăm cu suferință, valorizăm lucrurile pentru care ne sacrificăm.
„Ziaristul nu e legat de pagina lui proaspătă; sentimentul indiferenței și poate și al disprețului său vine și de la facilitatea cu care a scris-o, cu acea lipsă de durere, singura ce leagă intim; el o știe pornită din mobile trecătoare, din oportunitate, din comandă chiar, o știe deci ca dusă și o lasă să fie luată de vânt, la întâmplare.
Scriitorii au altă atitudine față de pagina lor; prin munca pe care au pus-o, ei îi exagerează importanța și o cred, chiar dacă n-o spun, aproximativ nepieritoare”.
„În literatură, a scrie despre o carte nu constituie o obligație; scrii numai despre ce îți convine. Prin caracterul ei spectacular, social, o piesă de teatru, ca și o expoziție, un concert, intră în categoria exhibițiilor sociale ce trebuie înregistrate ca efemeridă, oricare le-ar fi valoarea. Ea te silește, așadar, să te ocupi forțat de ceea ce nu merită nicio atenție, și, în afară de elementul literar, să diseci și elementul realizării scenice, să te ocupi de actori, de joc, de plastică, pulbere ce dispare fără urmă, dincolo de reprezentație”.
Cronica dramatică nu răspundea, după cum spune Lovinescu, instinctului său de „eternitate”.

Tudor Arghezi povestește în felul său jucăuș, limpede și ascuțit, ca o vorbă de copil ce ustură, despre un actor uitat.
„Actorul dispare în toată întregimea, de cum își pune mâinile pe piept și prea puțin poate să reție din ele istoria, cum i se spune. Contactul cu actorul de-a dreptul nu e cu putință decât în timpul duratei pe scenă. S-a îmbolnăvit, că a și dispărut pe jumătate, ca și afișul din ajun. A murit, nu-l mai ții minte. Dovadă că am uitat pe Belcot, care a fost un foarte caracteristic artist, 25 de ani, și că numai când cerându-mi-se o pagină de almanah, mi s-a pus în vedere condiția esențială pentru bunele civilizații contemporane, să nu iasă un manuscris „polemic”, îmi trece pe dinainte figura lui.
Drept să spui, nimic nu mi-ar fi dat prin gând să polemizez într-un almanah. Știți ce se întâmplă cu obiectele interzise: te gândești numai la ele și fenomenul se amplifică și cu o inadmirabilă simpatie pentru gen cu atât mai târziu cu cât opreliștea e mai categorică. Dacă se mai adaogă și o argumentare destinată să-ți stârnească artificial simpatiile pentru teza condamnată ești în stare să mergi la moarte din spirit de opoziție.
Fiindcă era vorba de teatru poate că mă ispiteam să-mi aduc aminte, în calitate de fost cronicar dramatic al unor ziare și reviste de odinioară, de emoțiile tari de pildă, cu care am primit la o premieră apariția pe rampă a d-nei Aura Buzescu, pe atunci Almăjan. Dar mi-am dat seama că poate aplaudând fără spectacol o artistă în activitate, aș putea să contribui, fără să vreau, la o stare sufletească polemică, întrucât n-aș fi bătut din palme la o întreagă listă. Actorul e o ființă superioară, desigur, dar susceptibilă. Am renunțat în folosul lui Cazimir Belcot, cel mai dat uitării dintre vietăți”.
Arghezi povestește despre lecțiile de pian pe care Belcot, vecinul său, i le dădea lui Constantin Tănase. „Uneori mi se părea că se petrece dincolo de ușe o bătălie și așteptam, gata să intervin pentru scăparea victimei zdrobite, să scadă tumultul insultelor și să se potolească”.
Cazimir Belcot era un artist de comedie, „de nuanțe și filigram,de un stil de simplicitate complexă, de gravor japonez”.
„L-am urmărit din odaia mea, să aflu cum își „prepara” un rol și niciodată nu am auzit nimic: lucra rolul în tăcerea rugăciunei și când mă duceam la teatrul să-l văd într-o ființă nou, aveam în fața fotoliului meu din seria Haș, un actor nemaicunoscut.
În timpul războiului și al ocupației, Belcot, tânăr și plin de puternică sevă a speranței, începe să aibă impresia că moare. I se părea straniu că mureau sute de mii de oameni ai patriei, el trebuind să trăiască. Și trebuia să moară, după intențiile lui, de morbul care a ucis, fără necesitate, atâta lume în războiul trecut, al tifosului exantematic. Își făcuse o prietenă într-o mahala depărtată, unde se ducea adeseori cu birja. Într-o seară a luat din trăsură un păduche. A treia zi a fost internat în spital. A cincea zi un medic imbecil a strigat în gura mare, fugind de lângă patul lui: „Exantematic!”. După două ore, Cazimir Belcot a murit.
Eu nu-l cred mort de tifos și de păduche. Belcot a murit din pricina facilității talentului de identificare totală cu personajul cel din urmă jucat.”

miercuri, 27 noiembrie 2013

Pentru iarnă

Mi-am scuturat pe fereastră sufletul, valuri valuri se clătinau cumpătat în răcoare.
Apoi l-am întins pe o coală albă batistă și l-am învelit foșnit, pentru iarnă. 
Visele spun c-o să merg în curând către nord, să miros zori fără pată. 



miercuri, 20 noiembrie 2013

Bună dimineața!

În fața blocului este un parc mic. Ziua e plin de copii, iar noaptea se aprinde sub tei un felinar.
Teii au desfrunzit. Pe crengile negre dorm ciori.
Cât timp aștept să se umfle cafeaua, mă uit pe fereastră.
Pe bancă, sub felinar, citește un om.
Este ora 5 dimineața, 20 noiembrie, șase grade, ceață. Vântul flutură frunzele de pe urmă.
Bărbatul cu șapcă citește un ziar. Stă relaxat, picior peste picior, privește din când în când înainte, gânditor.
Până să fie încuiat și codat, blocul nostru era căutat.
Are calorifere pe hol. E un bloc vechi.
Într-o dimineață, la ghena de la etajul 6, dormea un bărbat tânăr. Am dat peste el când am încercat să intru. Era îmbrăcat cu multe straturi de haine.
A doua noapte a dormit pe preșul vecinei. Când am plecat dimineața, foarte devreme, nu se trezise. Era strâns covrig în pufoaica lui. I-am lăsat un măr și o sticlă cu apă.
Până la urmă, vecinii s-au sesizat. Au încuiat blocul și au pus interfon.
Omul cu șapcă citește. Uneori își leagănă piciorul. Mă întreb dacă vreo știre l-a emoționat.
Ceața începe să se albească. E timpul să ne trezim.
Bună dimineața celor ce dorm, bună dimineața celor ce veghează!

marți, 19 noiembrie 2013

Mașina de cusut

Mirosul din dulăpiorul cu mașina de cusut. 
E modernă, din plastic alb. Dar miroase ca timpul când eram „lăsată” la vecinii Stan.
Aveam 4-5 ani.
Domnul Stan era croitor. Firav, cu păr puțin, buze groase, cea de jos răsfrântă.
Întindea pe masă bucăți lungi de stofă și trasa linii cu creta. Le călca apăsat, sfârâind și aburind, cu un fier negru greu.
Pe doamna Stan o zăresc în bucătăria umbroasă, strecurând borș din borcane uriașe. Poartă un halat fără mâneci. Are părul scurt și ondulat, fața rotundă.
Nu-mi amintesc ce făceam. Părea că timpul e nesfârșit. Soarele bătea ușor în draperiile calde, în timp ce mașina cu pedală țăcănea, construind.

duminică, 17 noiembrie 2013

Noapte polară și jazz

Pășeam greu, un pas dura zile- apăsare, îngropare, în reazăm fragil așteptare, ridicarea celuilalt, arcuirea, apăsarea, îngroparea- în noaptea polară.
Fram era prins între ghețuri plutitoare. 
Blocurile uriașe porneau deodată la atac, asediind vasul norvegian. Gheața trosnea și urla în urechile echipajului, câinii se dezlănțuiau.
Într-un sfârșit, sloiurile cedau. Liniște deplină. Pe gheață jucau reflexiile aurorei boreale. Cerul vibra în culori. 
În limba lui Nansen, ”fram” înseamnă ”înainte”. 
Dar noaptea se-ntinde fără hotar, iar Nansen este un lider, un om hotărât, al cărui jurnal de bord nu ascunde vătămări ale sufletului. 
”Prin noapte și gheață”, pe jumătate adormită în cadența însemnărilor lui Fridtjof Nansen, am auzit deodată, în burta blocului, un plânset. Înfundat, departe și singur, plâns omenesc.
A doua zi a fost târg la MȚR. Mi-am cumpărat o broșă, un porc roz din mărgele cu aripi albe. 
Luni am mers la serviciu. Fiecare dintre cei doi colegi de birou a afirmat că porcul cu aripi nu este porc, ci oaie. Am întrebat alți trei colegi. Și ei tot oaie au spus. Am coborât la cantină cu liftul și în oglindă porcul mi-a părut oaie (deși este porc). 
Seara am cumpărat un creion 4B.
Acasă, am deschis caietul de desen. Oi! Șase capete, unele grase, altele slabe, desenate demult, când mă rugase Ruxi să-i fac o oaie. (N-am reușit, pentru că nu cunoșteam nicio oaie).
Când am văzut fila plină de oi, mi-am amintit de Murakami. Nu aveam în casă cartea pe care o vroiam. O citisem demult de la Violeta. Ușoară ca fulgul, cu titlu în trei pași (dreapta- față- o piruetă): DANS DANS DANS.
A doua zi dimineața am cumpărat-o din librăria de lângă Cișmigiu. 
Am citit-o, am ascultat-o și am iubit-o. E despre lucruri obișnuite, pe care puțini oameni le pot povesti. Îți dă impresia că timpul nu se pierde.
N-am suportat faptul că s-a sfârșit, astfel că i-am pus în coada de cometă ”În căutarea oii fantastice” și ”Pădurea norvegiană”. Ultima ca să mă desprind (atâta tristețe te face să ceri ajutor).
Zilele reîntâlnirii cu Murakami se aștern amintire. 
Am reluat jurnalul lui Nansen, însuflețit acum de iubire. În noaptea polară se ivesc de niciunde acorduri de jazz. Cerul pare galben, iar mersul lui Fram înainte, asaltat de ghețuri, pare un dans. 

P.S.
titlurile/numele din ”Dans Dans Dans”: 

Rolling Stones- Brown Sugar
Gerry Mulligan
Paul Mauriat- Love Is Blue
Percy Faith Orchestra- A Summer Place
Henry Mancini- Moon River
Ray Charles- Hit The Road Jack
Ricky Nelson- Travelin` Man
Brenda Lee- All Alone Am I
Talking Heads
David Bowie- China Girl
Rolling Stones- Going To A Go- Go
Smokey Robinson and The Miracles
Paul McCartney and Michael Jackson- Say Say Say
Sam Cooke- Wonderful World
Buddy Holly- Oh Boy
Bobby Darin- Beyond the Sea
Elvis Presley- Hound Dog
Chuck Berry- Sweet Little Sixteen
Eddie Cochran- Summertime Blues
Everly Brothers- Wahe Up Little Susie
Del Vikings- Come Go with Me
Jimmy Gilmer- Sugar Shack
Beach Boys- Surfin` U.S.A.
Four Tops- Reach Out, I`ll Be There
Stevie Wonder
Hall & Oates
Bob Cooper
Joe Jackson
Chic
Alan Parsons Project
Bob Dylan- A Hard Rain`s A-Gonna Fall
Henry Purcell
John Coltrane
Freddie Hubbard- Red Clay
Arthur Prysock & Count Basie Orchestra
Styx- Mr. Roboto
Art Farmer 
Bill Evans
Ben E. King- Spanish Harlem
Sly & The Family Stone- Every Day People
Bruce Springsteen- Hungry Heart
Geils Band
Artie Shaw
Foreigner
Coleman Hawkins
Lee Morgan
Stern, Rose & Istomin- Schubert, Opus 100
The Mantovani Orchestra- Some Enchanting Evening









sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Ai încercat vreodată să privești în ochi un nor?


Păsările sunt cele mai mari ființe pe care le cunosc 
norii. 
Din punctul lor de vedere, oamenii nu au chip.
Umbrele lor cad peste pătrate de pământ colorate. 
Nici nu prea au timp.
Sunt ocupați cu plouatul, cu ninsul, cu alergatul. 
Vara se rup în fâșii albe subțiri și-apoi se topesc.
Mai bine!
Odată m-am atașat de-un mușuroi de furnici.
Am fărâmat un biscuite cu fructe și le-am hrănit. 
Oamenii singuri au timp. 
Ei se atașează de tot feluri de lucruri și ființe mici.
Furnicile au cărat tot biscuitele sub pământ 
și-apoi au plecat.
Ochii mei erau prea mari pentru ochii lor.
Furnicile nu mă puteau privi.


joi, 7 noiembrie 2013

Așteptăm iarna

Norii trec în tăcere ca munții.
Ploile cad prefăcute în stare de spirit.
Ciorile dorm în copaci desfrunziți.
O fată aşază frumos, cu creionul, cuvinte.
Decembrie coboară în liniște.