miercuri, 22 ianuarie 2014

De câte ori citesc Dostoievski am un sentiment ciudat prin noutatea lui repetitivă. De fapt eu sunt de vină, de fiecare dată îl uit, mă adaptez griului, micului, rotiței, prinsă în măcinarea de pâine și de timp. Sentimentul este de primenire (oare l-aș mai avea dacă nu l-aș pierde?).

miercuri, 15 ianuarie 2014

Mă obosesc pomii stând cu brațele ridicate. Mă întristează pământul îngropat sub oraș. Mă înțeapă vârfurile ierbii, ascuțite de brumă. Din cuib o pasăre își ia zborul. Rămășiță a temerii de oameni înalți până la zei. 
Nu mă suna, sunt bine. Îmi fac o infuzie de plante culese de cineva drag, uscate pe ziar.

joi, 9 ianuarie 2014

Așa mă vedeam eu atunci. Când voi fi mare (adică voi avea 25 de ani) voi fi o persoană înaltă, impunătoare, cu haine strivitor de elegante, pantofi și genți moi, eșarfe răvășitoare, coafuri potrivite, zâmbet subtil, amărui, și o burniță fină de oboseală pe frunte, așa cum erau doamnele ocupate, implicate în proiecte și relații familiale, sociale, din benzile desenate franțuzești.
Mama avea părul cârlionțat și se coafa doar la nunțile importante. Zâmbetul care-i sclipea în ochi nu părea eteric, ci mai degrabă încăpățânat. Era profesoară. Stătea aplecată pe-o măsuță lucioasă maro plină de coli scrise mărunt, într-o parte, liniate și subliniate, caiete, cărți și căni de cafea. 
Dar eu.. eu aveam părul lins, subțirel ca firul tors, dar ce folos, că deși am nimerit un anturaj de invidiat, colegele mele fiind de familie bună, cu purtări cuviincioase, paltonașe pufoase și chiar căciulițe de vulpe polară, totuși din tot liceul m-am împrietenit cu Vera, cam mitomană.
Ce povești frumoase turna, iar eu, fără zâmbet amar, ascultam și mă gândeam: de ce ar fi mai frumos adevărul? Pe-atunci era frig iarna, iar noi patinam ore în șir pe lacul orașului înghețat.
Idealurile din benzi desenate au început să se destrame, pentru ca apoi să moară. Îmi pare rău, aș fi vrut, poate, să fiu mai plăcută, mai zâmbitoare, înțelegătoare ca prietena bună cu tunsoare bob, pulovăraș cu mânecă scurtă (zău, pulovăraș cu mânecă scurtă? ori îți îngheață coatele, ori mori de cald), blonduță și pistruiată. Dar, ca să fim sinceri până la capăt, prietena bună avea un mijlocel tras prin urechi de ac, înconjurat în parc de brațul soțului prietenei ei. Însă aceste detalii nu aveau relevanță, pe de o parte revista era franțuzească iar eu urma să am o viață perfect normală, fără picanterii ilustrate în pătrățele cu bule dispuse în benzi- am zis desenate?- nuu, rectific, erau fotografii ale unor persoane reale, care, bineînțeles, jucau un rol. 

marți, 7 ianuarie 2014

Aseară am fost la cinema.
Propoziţia de mai sus ilustrează lipsa de complexitate a activităţilor pe care le-am desfăşurat. Simplu spectator. Mi-era foarte sete, am cumpărat o sticlă cu apă şi am intrat. Am pus geaca de fâş pe spătar, cu gluga ridicată (eram pe ultimul rând ocupat).
Ştiam că e thriller, dar credeam că un film din această categorie la cinema nu poate cauza vătămări, ce dumnezeu, nu eşti singur în sală, te poţi agăţa oricând de realitate, în jurul tău sunt luminate atâtea capete!
De sete am uitat, de fapt toate senzaţiile şi sentimentele mele s-au modificat într-o mirare ca să nu zic şoc, recunosc, mi-am lăsat capul pe gluga moale, dar am revenit asupra deciziei iniţiale, m-am îndreptat, mi-am repetat: e doar film!! în faţă e camera, ei sunt actori, a jucat în Tânărul Hercule, maică-sa în Patru nunţi şi o înmormântare.
Dar muzica!
Mi-am pus căştile, adiau anemic The Killers, şi chiar Arctic Monkeys păreau păpădii zburătăcind pufoase prin mintea mea prinsă în menghina umbrelor.
Galben cu negru, roşu total.

„Numai Dumnezeu Iartă” este un film puternic, al cărui titlu ţi-l aminteşti la final. 

vineri, 3 ianuarie 2014

La un moment dat am uitat că citeam, cartea fiind așezată pe masă, și am ridicat privirea, obosită de stat aplecată, citind încă, așa cum se-ntâmplă când cărțile bune nu sunt doar citite, ci și scrise deodată, căci știi deja tot ce afli și nu-i cu putință ca alt om să te cunoască atât de bine- îți spui, chiar dacă nu cu aceste cuvinte, ci ești fericit, te miri și te-auzi vorbindu-ți din carte. 
Eram în bucătărie, ceea ce-nseamnă aragaz, frigider, chiuvetă, bufet, scaun și masă, raft pe perete și poliță adunate sub alte obiecte mai mici și mai colorate. 
Atunci, fiind cu mintea departe, le-am văzut pe toate- cum să zic.. separate, de parcă erau stricate, absurde, nefolositoare. Să-mi fie cu iertare- simple obiecte.
Nu știu Pisu sau Mica (deși ea este o pisică grasă, cuminte, dar lipsită de imaginație) dacă văd în această casă mese, scaune, covoare sau un imens teren de joacă, cu locuri secrete calde și moi pentru dormit, dar eu, cu minte de om, nu văd nimic altceva decât culoare, căldură și alte bucăți mici de suflet. Acestea se mișcă tot timpul, alunecând ca un fluviu sau o eșarfă lungă în vânt.
Lucrurile sunt ceea ce suntem, sau cum suntem sau ce vrem să fim, apropo de asta îmi aduc aminte prima dimineață în Bruges- case vechi, berării cu uși de lemn, magazine colorate, școli de cărămidă, calești, ciocolaterii- când am plâns ca smintita preț de-o stradă sau două, om destul de matur, dar nepregătit să dau nas în nas, în plină realitate, cu poveștile pe care le închipuiam de copil ca fiind în trecut.



miercuri, 1 ianuarie 2014

Zorii anului nou

Prima dimineață s-a trezit în miros de portocale. Am decojit două. Pisu a închis ochii, ferindu-se de stropii fini. 
Cu încetineală și vădit dezinteres, am spălat vasele. Încep să cred că mai important decât să faci lucrurile bine, e să le faci la timp.
Am pus șervet curat pe măsuță și am început pregătirea cafelei. 
În paranteză, constat că e greu să scrii la o tastatură a cărei literă „r” e lipsită de capacul pătrat. Când vine timpul și locul ei, apăs pe vârful unui tub de cauciuc cu un diametru supărător de mic. Motanul a venit ieri în goană, a sărit pe pervaz, a făcut o întoarcere surpriză și mi-a sărit în poală, unde fără vină stătea laptopul, înfigându-și laba exact în litera „r”.    
Pe masă, o coajă de unt, dulceață de zmeură, nutella, trei felii de pâine de cartofi și trei de secară. 
Am încălzit un ibric mare de lapte și l-am vărsat în două ulcele mai mici.
Cafeaua s-a umflat greu. 
În fereastră stătea un gri pufos ca o spinare de animal adormit. 
Am turnat prima cafea în ceșcuță și restul în termos.
Am deschis geamul. Nori umezi și ceață. Am încremenit. 
Stau la etajul șase și-n față se întinde o zare de pomi, bulevard, case și străzi, până în coșurile fabricii Grivița, unde apune iarna soarele. 
În această bucată uriașă de oraș se auzeau clar doar trei păsărele. Era atât de frumos și simplu. Mi-am amintit de Zorii lui Hokusai.  http://www.flickr.com/photos/harleart2010/5242004379/ 
La un moment dat, s-a ivit o adiere de zvon. Se îngroșa. Greu și rotund, un zgomot neclar umplea tot mai mult zarea. Ce este? De unde vine? Începe să coboare ca un cufăr scăpat pe trepte. În cea mai adâncă liniște pe care-am trăit-o acasă în geam, pe bulevardul Ion Mihalache trecea, singur și alb, un tramvai.