joi, 27 februarie 2014

Nu am obosit încă destul. Uneori cred că-i momentul, dar intervine câte un gând naiv. Într-un caiet cu foi vechi, legat cu o curelușă de piele maro, le-am pus la presat. Fac haz de ele- ce idei prostești par- după ce te-au învățat tot ce știi. La sfârșit o să pot spune ceva? Sau ierbarul de gânduri va fi uscat, fiecare cuvânt câte-o grămăjoară de praf? Nu contează. Eu le strâng. Aceste gânduri nu sunt ale mele. Nu am nimic al meu. Tu mi le-ai dat. Dar mai fur și de la pisici, de la găini și chiar de la copaci. Păstrez tot. Dar numai cele mici, inutile, greșite, dar atât de fine că-ți picură inima har. Gândurile corectate, exersate, învățate nu încap, sunt prea mari. Cine le strânge? Pe cine amuză? Unde stau? 
Chiar dacă greșesc, eu cred așa: poți afla cine-i omul răsfoind un ierbar. Lumea pornește din om. Cât adevăr este în lumea ta?

miercuri, 26 februarie 2014

Coșmar

Mă împrietenisem cu un cățel complet îmbrăcat în lână gri cu dungi negre. Când deschidea botul, puteai observa o bucățică de lână roz. Coșmarul a început când am realizat că, deși drăguț, cățelul viu de lână era anormal. M-am dus la stăpâni. „De ce este îmbrăcat cățelul în lână?” A început o poveste cum numai în vis se putea întâmpla. Până la urmă, s-a terminat cu bine. În trecut, cățelul pățise ceva, dar în prezent, sub costumașul de lână, era complet reparat.
Când m-am trezit, dimineața se desfășura evantai. Ploaia recita răbdarea unui cactus gheboșat. În raftul de cărți plutea lumina unei căni cu ceai. Pisu îmi dormea greu pe piept. Mustățile îi tremurau. Visa. Noi, oamenii, nu dormim pe animale mari. Stropii sunau curat, a repetiție, ca și cum timpul, nu norii, ar fi plouat.
singurătate
Acesta este numele lipsei iubirii. Un nume comun.
Ființe îmbrăcate în lână.


luni, 24 februarie 2014

Cap de primăvară

Azi dimineață a înflorit o zambilă.
În casă era sărbătoare!
Vântul băgase capul pe geam,
În perdea, o pasăre verde de tablă
ținea ritmul.
Din balcon hohotea busuiocul bătrân,
Povestea cum azi noapte
un ghem de sfoară se desfășurase în vis
și îmbrățișa somnambul tufe de liliac.

sâmbătă, 22 februarie 2014

TFB8. La schit.

Cum iese din Calbor, șoseaua se lasă pe sub copaci înalți cu rotocoale de vâsc. 
Din culmea dealului, după ce treci de ei, se întinde valea, sub ochii unei cruci. 
În dimineața aceea, era umplută cu un nor de ceață, mare cât un sat.
Am trecut prin el, ocolind cu șoseaua copaci răsfirați. Păsări mari își luau zborul. 
Dincolo de Șinca Veche, oile își urmau drumul fără sfârșit. Un câine alb ne-a preluat și ne-a dus la Templul Ursitelor. O biserică veche de mii de ani, săpată în stâncă. Se spun multe despre acest loc. Nu l-am vizitat. Am fost răpită de-un șir subțire de trepte care m-a scos printre copaci sus, lângă schit. Era o liniște cum nu mi-a fost dat să ascult. Fiecare pasăre se auzea clar. Pițigoii galbeni aureau copacii. Prin desiș de pini, străluceau munți albi. 
Chibzuind pe-o buturugă, mi-a trecut prin cap că acest loc ar fi minunat pentru un tribunal. La Unirii, pe Splai, să se-ngroape în rugă și cugetare un schit. 
„V-o plăcut sus?” întreabă cu mândrie un cioban.
„Daa, foarte mult! Liniște..”, îi răspund.  
„Daa, liniște”. Privește departe. „N-am mai urcat de vreo trei ani”.



















miercuri, 19 februarie 2014

TFB8. Vânătoarea

În faptul serii, înarmați cu obiective mari, am plecat șase la vânătoare. Știa Cristi un deal unde se adună căprioare. Ba mai văzuse și un fazan.
Cum am ajuns, am luat prin surprindere o căprioară care ne-a luat prin surprindere și am ratat, excepție făcând Mugur care, imperturbabil, a executat un shot exemplar.
Până în noapte, am urcat cu pas moale dealul, trăgând după noi umbre mari.
Un lan rămas peste vară prinsese în laț câteva raze.
Pe coama dealului, se înnegreau copaci și un gard. Ne risipisem. Ceilalți erau niște puncte sub cer.
O amintire recentă, încă vie, m-a pus pe jar. Cu palmele reci, am căutat cu privirea rotocoale de oi. Nu se vedeau. Am răsuflat ușurată. Cum să justifici prezența ta noaptea, în vârf de deal, unui ciobănesc mioritic? Nu aveai cum, erai vinovat.
La picioarele noastre, de cealaltă parte a dealului, se scurgea Oltul din soare.
În tăcerea imensă, când ziua murea, s-au apucat să bată departe, în sat, clopotele.

Căprioara: foto de Mugur Pop








 


marți, 18 februarie 2014

TFB8. Dimineți în Calbor

TFB8 este a opta tabără de fotografie organizată de Foto Union, care a avut loc în perioada 12- 16 februarie 2014 în Țara Făgărașului.
Eu am ajuns la reședința TFB8 din satul Calbor joi seara, în 13 februarie, dată la care am urmărit relaxată analiza fotografiilor făcute peste zi de ceilalți participanți. A doua zi, dis de dimineață, am început munca.

Diminețile în Calbor
În zori, iarba era înghețată, înțepa și scrâșnea. Am trecut pe la iepuri. Erau treji, dar se temeau de mine. Cei trei căței negri ai Pensiunii 249 dormeau.
Pașii m-au dus spre cimitir. Acolo soarele urcase o coamă de deal, întinzând pe cruci borangic auriu.
La poartă, pe un zid alb, cu spatele la stradă, stătea Lizaveta. Mânca o bucată de pâine.
„Lizaveta?”, m-am bucurat, „tocmai citesc o carte scrisă de-un rus, Dostoievski, și-un personaj are numele acesta. E un nume frumos. Era o femeie bună”. „Crimă și pedeapsă se numește”, am adăugat.
„Da”, mi-a răspuns pe-un ton îndoit, dar tolerant, ca atunci când vorbești cu cineva mai sărac cu duhul sau mai ciudat.
„Eu sunt Alina. Ce faceți?”
„Stau, că n-am unde sta, m-au dat afară c-a luat foc casa”.
„Cine v-a dat afară?”
„Omu` cu care stăteam.”
„Și ce faceți acum? Unde-ați dormit azi noapte?”
„La cineva.”
Intru în curte, Lizaveta vine și ea.
„E mic cimitirul.”
Ea zice: „E loc. Încap toți rămași”.
Pe străduțe nu-i nimeni. Case colorate pustii ascund delicat frumusețe. Mă întristează un dor de ceva nedefinit. Una poartă pe frunte un soare și-o cruce, alta zâmbește strâmb, cu un ochi plângând, din alta stă în picioare doar zidul albastru cu două ferestre cu geamuri curate.
Vraja e sfâșiată în centrul satului, vizavi de biserică, unde dintr-o poiată năvălesc cu lătratul ciobănești mioritici. Unul negru iese în stradă, mă strecor pe lângă el cu o privire fixă, alternând pe față, într-un ritm sălbatic, culorile rogvaiv.
În depărtare, o femeie se prelinge tăcut pe lângă magazinul sătesc, roz, cu steag, păzit de un cuib de barză.










Voi mai scrie și posta poze din tabără, cât de repede voi reuși, de la Templul Ursitelor, mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, herghelia de lipițani din Sâmbăta de Jos, de la vânătoare (înarmați cu aparate foto) și cetatea Făgăraș.

luni, 17 februarie 2014

TFB8

Pentru mine, fotografia este un pas într-o lume cu sens. Ca o poezie, un cântec sau doar un cuvânt al cărui adevăr te năuceşte.
Masa este spinarea lemnului rotund care se înalţă în lumina ferestrei. Scaunul e vicleanul pândind să te prindă-n căuş.
Este real?
Lucrurile stau în chipul şi ordinea alese de tine. Fotografiezi ceea ce vezi, vezi ceea ce eşti.
Ce frumos e atunci când te rătăceşti, când uiţi tot ce ştii şi te predai lumii, ca un copil! Te descoperi fărâmă în privirea unei fotografii şi acel sentiment, al regăsirii, e fericirea.









Pentru mine, taberele foto organizate de Foto Union sunt un prilej de a cunoaşte, de a găsi viaţă, inspiraţie, de a mă regăsi. Nu este bucurie mai mare! Mereu este o provocare. Mai mulţi oameni petrecem câteva zile împreună, iar seara, la analiza muncii de peste zi, descoperim cât suntem de diferiţi. Cât de frumos, dar cât de puţin vedem fiecare. La sfârşit, un tot se leagă cu nod. Comunicarea dintre oameni. 

Fotografiile de mai sus sunt făcute cu aparatul foto Canon 450 D şi au fost editate pe Ipod, cu programele Afterlight şi Snapseed.  

Voi scrie în scurt timp despre TFB8 şi voi posta fotografii, făcute cu DSLR şi cu Ipod 5. Postarea va avea următorul cuprins:
- Dimineţile în Calbor
- La vânătoare
- La schit
- La herghelie
- La cetate
- La mânăstire






vineri, 7 februarie 2014

Oameni curați

Nu știu cum să spun asta fără să pară că o știu sau o cred și o împărtășesc altora, necunoscători sau uitători.
De fapt, în fiecare zi aflu.
Ceea ce cred este ceea ce sunt. Dacă tu, Altul, ai fi ca mine, aș putrezi ca o bărcuță clătinând pe loc într-o băltoacă.
Ceilalți mă inspiră, nu mă conving. La rândul meu, nu vreau să schimb convingeri. Poate îți amintesc de ceva, acum sau când va veni timpul ca un cuvânt de-al meu sau o tăcere sa-ți înflorească în minte. Poate acestea vor muri. Și într-un caz, și-n celălalt, eu rămân neschimbat.
Noi, oamenii, suntem liberi.

Aceste scurte explicații mă încurajează să povestesc ce gânduri mi-au trecut prin minte în timp ce stăteam la coadă la Spălătorie&Curățătorie, așteptând să ridic o haină.
În fața mea, o doamnă cu o fetiță de 10-12 ani.
După ce fata de la recepție, brunetă, cu părul lung, ondulat, obosită (era târziu), i-a capsat doamnei eticheta hainei primite la curățat, a invitat-o să înșire pe masă plasa de rufe curate aduse pentru călcat.
Doamna a schițat un gest de oroare la primul contact al unui cearșaf cu masa albastră ce despărțea consumatorii de serviciul prestat, realizând că aceasta fusese în mod repetat folosită pentru capsarea/etichetarea rufelor murdare aduse la spălat&curățat.
-Doamnă, dar nu aveți un spațiu unde pot pune rufele curate?
-Nu, asta e singura masă.
-Dar sunt microbi, lumea a pus aici rufe murdare!
-Doamnă, ați venit aici într-o unitate publică.
-Dar nu pot să pun rufele curate aici!
Fetița observă exasperată cum serviciul stagna. Mama stătea cu rufele în aer, fata de la recepție, încruntată și roșie ca racul, răsfoia un carnet cu chitanțe, iar în urma mea se adunaseră patru-cinci oameni.
-Haide, mamă, pune-le odată!
-Tu taci, că nu e treaba ta!
Neașteptat, fata brunetă scoate de sub tejghea, ca pe un iepure alb dintr-un joben, un flacon de dezinfectant și în două secunde rezolvă problema. 
Pentru ca înfrângerea să nu fie totală, presară printre gesturile caracteristice capsării/etichetării scurte considerații, de ordin general, privind spălarea&curățarea:
-Într-o unitate publică nu e ca acasă. Rufele se spală amestecate cu ale altora. Nu poți avea pretenții. Toată lumea știe.

Impresia mea a fost că fata de la recepție a primit, pe un ton categoric și indignat, o solicitare evident justificată, dar care a luat-o total pe nepregătite. 

Fiecare facem câte ceva.
Știm cum lucrurile cresc, se adună și se luminează în timp, rând pe rând, până când le putem vedea.
O „greșeală” poate fi un lucru încă neînvățat.

A înghiți lama de foc a mâniei nu-i atât de greu precum pare, iar vătămarea, ca într-o scamatorie, este iluzie.
Copleșit de mânie, nu poți raționa. 

Nu știi niciodată ce gândește celălalt! 
Persoanele apropiate sunt iubite și respectate cu adevăr. Dar a fi alături de ele, chiar în ceva care nu ne este pe plac, este la fel de important ca adevărul.

Fiecare gest, cuvânt, atitudine este un prilej de a educa un copil.

Nimic nu e perfect. E normal așa.
Nimeni nu e vinovat. Dacă ar fi după mine, aș scoate acest cuvânt din dicționar. Pentru că nu e după mine, aș spune atunci că toți suntem vinovați. 



joi, 6 februarie 2014

„Din momentul în care întreaga omenire va părăsi credința în Dumnezeire (și cred că această perioadă va veni și ea odată și odată, aidoma erelor geologice), concepția despre lume, care mai stă încă în picioare azi, se va prăbuși de la sine, fără să fie nevoie să ne întoarcem la antropofagie, și tot așa și noțiunile etice actuale vor dispărea la rândul lor și va începe o epocă nouă. Oamenii se vor strădui, cu puteri unite, să smulgă vieții tot ce le poate ea oferi, luptând în numele fericirii și plăcerilor hărăzite exclusiv lumii acesteia. O mândrie titanică, divină, va înălța spiritul omenesc, și pe fața pământului va apărea omul- zeu. Atotputernic prin voința și știința cu care este înarmat, el va învinge clipă de clipă natura, de astă dată, însă, definitiv”. „Mândria îl va face să-și dea seama că n-are rost să cârtească împotriva duratei de o clipă a vieții sale, și omul își va iubi astfel semenii fără să aștepte vreo răsplată în ceruri. Dragostea lui se va mulțumi cu limitele unei vieți trecătoare.”
Vedenia diavolului către Ivan Feodorovici
Dostoievski, „Frații Karamazov”, 1880