luni, 31 martie 2014

mi-e dor de mare

De alb, un gând mi s-a smintit,
întinde norii- ce risipă!

figuri de lut de prefăcut așteaptă în surdină pe pământ..

hei! gând nebun, ce te bălăngăni
sub clopot mut?
să mă întind pe țiglă înverzită
de timp și somn de mâțe încălzite,
să-mi zbor șoptit dorințe.

ce am sădit în loc de vise? am pus o prună, crește lună..

nisipul e mălai cernut din rai,
pe buze sare crapă ape,
în palme reci mă strânge un măslin,
de sus un pescăruș îmi ține umbră.

duminică, 30 martie 2014

În cameră am așezat, după multe analize, masa în locul cel mai potrivit.
În față, fereastra deschisă dă într-un ficus. În dreapta, am înălțat un lampadar. În stânga, pe calorifer, doarme Pisu, iar Mica lângă urși, pe pervaz.
Stăm toți în pat și ne uităm spre fereastră- ce loc minunat!
N-am citit un rând la măsuță, n-am scris un cuvânt.
Cuvintele zboară în altă lume, doar umbra și-o lasă aici.
Dacă nu aș gândi viața, aș fi la fel de perfectă ca Pisu?
La asta mă refeream- în loc să întind rufe, prind gânduri de frânghii.
Prostii! De copil ești învățat să gândești. Pentru o viață mai bună, pentru progres.
Atâta amar de lume care te-nvață cum să mergi înainte.. trebuie că știe ceva.
Căscând un cârlig, îmi amintesc de măreție. Când eram copil, orașul meu se întindea pe câteva lumi. Străzile erau luminate de sori.
Apoi am aflat că toate încap într-un cuvânt. Metaforă. Nimic mai mult.
Au urmat clasificările, definițiile, principiile, legile, istoria.
Ne vindecăm de moarte gândind.
Sunt zile în care obosesc să fiu om.
Ies din casă și stau pe pământ ca un câine. Privesc și ascult.
Două rațe sălbatice se scufundă pe rând. Una e colorată, cealaltă maro.
Pleosc, pleosc, vânt.
Un bărbat gras se chinuie să-și fotografieze cățelul lângă o tufă de flori.
Nu reușește, cățelul e foarte mic și fuge prin iarbă înnebunit.
Un tată cu voce clară le vorbește copiilor cu elocvență. Băieții au nume care se termină în „or”.
Cum au intrat în parc, au lăsat bicicletele. Cel mic scapă în iarbă și fuge privind temător peste umăr. Cel mare se plimbă singur pe alee, gesticulând, cu spatele drept.
Rața maro a prins un pește.
Două ciori vin pe mal. Beau apă, se spală.
Lacul se luminează. Rațele au ieșit, lipăind, cu labe curate, portocalii.
Vântul umflă pomii albi înfloriți.
Nins de petale subțiri, un cântec de cuc mă face să plâng.
Îmi doresc să mă vindec de moarte trăind.


duminică, 23 martie 2014

Mi-e dor de un om care nu miroase a flori, care vrea să fie ceea ce este, un om atât de frumos că nu știe decât fără știre să-mpartă iubire, sau cum îi mai spune. E complicat. De când folosim cuvinte, ne-am relaxat, ne putem ascunde și putem uita. Ziua e lumină, păsări, oameni, trec, însă noaptea moare, plesnită de muguri, născând flori încet, Iarna.

miercuri, 19 martie 2014

În oraşul meu, poţi să mergi zile întregi fără să întâlneşti vreun cunoscut.
Cunoscuţii sunt fiinţele care mi-au lăsat amintire un gând.
Doamna blondă cu părul scurt ondulat care făcuse schimb de chioşc alb cu doamna fără expresie cu păr şaten şi care mi-a spus într-o zi că-i mai bine.
Nu obişnuiesc să provoc destăinuri, ba chiar dimpotrivă. Eram acolo, oricum, când doamna blondă mi-a înmânat un "e mai bine" odată cu restul de 1 leu şi 50 de bani şi bidonul de plastic cu apă.
"Da?" am reuşit să extrag din mirare, iar doamna blondă mi-a spus că oamenii cumpără mai mult când ies din metrou decât atunci când intră.
Istovitor, dar nu mă pot vindeca de impresia că este fiinţă tot ceea ce creşte, şi, ca urmare, am tot felul de copaci cunoscuţi. Ştiu o mulţime de platani albi cu ciucuri şi-n parc imigranţi delicaţi, veniţi din Japonia într-un schimb de experienţă cu brazi.
Mi-au rămas nişte câini, de pisici nu mai zic, mi-au povestit atâtea lucruri că ştiu aproape cum e să fii fericit.
Mai ştiu o umbră de copac în care trăieşte un muşchi, un lac foarte mare, unul în formă de rinichi şi altul foarte mic.
Am cunoscut recent nişte fire de iarbă mijite pe-obrazul unui lemn găurit, neras de o zi.
E un oraş mare, în care te mai poţi rătăci. Mai sunt străzi fără nume şi e plin de străini.
Dacă strângi din ochi, îl poţi goli într-o clipă.
E un cadru- tu treci (muzică în fundal), dar nimeni nu ştie cum un parfum, înnebunit de fericire c-a evadat dintr-o sticlă, te-a tulburat.




duminică, 9 martie 2014

Dimineața cu miros de lapte și fulgi de nori albi nu rezistă mult. Se topește tulburată de gânduri. Ca de obicei, trece o amintire și le pierde pe drum (nu este exclus să le arunce intenționat din buzunare, unul câte unul, borne pentru întoarcere sau călăuze pentru alte amintiri).
Cu mulți ani în urmă, Mihnea a aruncat cuvintele în gol, când lecția de engleză stagna sub impresia unei reflecții despre lecția de engleză:
„Poți învăța engleză spălând vase în Anglia și corectându-te pe parcurs sau învățând engleza cu un profesor în România și corectându-te pe parcurs”.
Acum văd că drumurile aveau în comun greșelile.
Și mă gândesc că viața pare o înlănțuire de greșeli, mergând spre ce ne este ascuns.

Să le uităm? (Să ne iertăm?)

Cred că fiecare ne recunoaștem greșelile, chiar dacă le ascundem sub calote polare.
Nimeni altcineva nu le știe (cel puțin nu pe toate).
Pe cele mai multe le facem când suntem tineri și nu ne cunoaștem.
Ni le amintim atât cât să putem trăi. Supraviețuirea e un scop bun. De fapt, nu. E îndreptățit.
În fața certitudinii compromisului, soluția e să te poți recunoaște.
Să poți prevedea o greșeală și să te oprești sau, când accepți riscul, să te asiguri că vei putea trăi cu ea.
Că nu o vei uita.