luni, 28 aprilie 2014

Pe balcon

O cioară se aleargă cu o coțofană. Cioara este grasă și mare, se mișcă mai greu. Se așează în tei, coțofana zboară în jurul ei.
Norii merg spre apus. În spațiul liber dintre nori și oraș trec pescăruși, porumbei și păsări mici. Dacă frunzele ar scoate sunete, copacii ar fi tamburine.
Michael de Montaigne a inclus în „Eseuri” multe citate și comentarii ale operelor marilor autori (pe Platon îl citează de 128 de ori, pe Lucrețiu de 149 de ori, pe Seneca de 130 de ori).
La final, spune: ”Dacă aș fi avut tăria să fac ceea ce voiam cu adevărat, aș fi vorbit de unul singur, indiferent de ce ar fi urmat”.
Nu am citit ”Eseurile”. Se pare că Montaigne (1533-1592) era foarte sincer.
În vremurile noastre, este ceva obișnuit. „Sinceritatea și naturalul sunt virtuți literare”, spunea Eugen Lovinescu (am început și eu să dau citate).
A gândi este greu. Să te deschizi, sa devii vulnerabil, fărâmicios. Să-ți pierzi respectul pentru ce este considerat „știut”. Și pentru ce? Nu vei fi mai fericit. Dar vei putea vorbi.
Alain de Botton povestește în „Consolările filozofiei” despre Montaigne.
Botton face pansamente impecabile, așezate în cutioare sterile fermecătoare. De multe ori desenez pe marginea textului amintiri frumoase. Nu știu ce utilitate au pansamentele în starea mea generală de sănătate. Dar acest om mi-e drag.



vineri, 25 aprilie 2014

Pe drum

Dacă de-un talant Domnul mi-ar fi dat
singurătate,
Înzecită,
investită
în povești de pe drum,
i-aș fi returnat-o.

Cerul cârpit cu nori lăbărțați dă iama prin bălți.
Un bărbat corpolent, cu pălărie și vestă, își oferă serviciile pe-o coală albă făcută sul, pe care-o strecoară prin fierul forjat al porții, în curte.
Soția se leagănă pe axul drumului cu o cafea to go în mână. Regulat, strigă:  fiareeee vechi cumpr, fiareeee luăăăăm.
Cotesc pe strada cu gard de lemn, cireș și grilaj alb la ferestrele primei căsuțe.
..ăăăăăm se aude încă.
Muzeul Sportului afișează în acoladă împlinirea a 100 de ani de olimpism. Nu înțeleg.
Iarba tăiată miroase a verde. Păsărele foșnesc păpădii cosite. Un smoc de flori albe a fost cruțat, înalt, în jurul unui copac.
O ciocănitoare plonjează ca un aerostat. Lalelele mov au strâns în turbane apă de ploaie. O cioară enormă îmi umbrește poteca. Se lasă în luminiș, de unde zbughesc înnebuniți patru porumbei gri.
Pe bancă, o doamnă în negru cu șirag de perle albe petrecut de două ori după gât își taie unghiile cu forfecuța.
Un bătrân în baston se înalță la ferestruica unui coș galben Plastic Metal pe care scrie privește cerul.
La birou caut pe net și aflu că la 27 martie 1914 s-a înființat Comitetul Olimpic Român.


vineri, 18 aprilie 2014

În mașină treci stând prin chinul orașului. E vânt.
Din întuneric vin tremurând în strada gălbuie stafii de hârtie și câte o pungă umflată. Se aruncă la pământ orbite de faruri, se târăsc, se îngrămădesc în aer, se duc.
De sus, nemișcați, copacii flutură frunze.
Din când în când, culorile dor.
Un tramvai se clatină îndesat pe șine.
Amintirile scornesc noaptea povești. Povestitorii dorm.

joi, 10 aprilie 2014

Zilele trecute am vizitat pe Instagram galeriile unor fete preocupate în mod special de ele. Pe sub pozele „selfie”, cu accent pe unghii, păr, haine sau accesorii, răsăreau comentarii entuziaste ale iubitorilor de frumusețe. Atmosfera era colorată,veselă. Comentariile frizau pe alocuri absurdul, dar în general se degaja un aer blând, bucolic, specific turmei de mioare îndrăgostite de păstorașul ei.
Nu pot să judec aceste situații, pentru că în timpul când eram eu încercată de realitățile și idealurile tinereții nu existau mijloace atât de eficiente de promovare a propriei persoane.
Am avut, cu toate astea, episoadele mele de admirație sinceră pentru câteva fete pe care le-aș fi urmat ca model dacă nu... și aici interveneau tot felul de nimicuri.
Prima mare adicție s-a înfiripat, s-a dezvoltat și a murit la Sfântu Gheorghe, în Deltă, pe când aveam 5-6 ani și m-am împrietenit cu o adolescentă care mânca pastă de dinți. Eram în tabără, stăteam la cort. Din tot grupul de copii, nu mi-o amintesc decât pe ea. Era șleampătă, masivă, nu prea vorbea, o singuratică. Exercita asupra mea o fascinație inexplicabilă, ruptă brutal în ziua când mama ne-a prins mâncând pastă de dinți mentolată.
Următorul episod s-a consumat în taină, pentru simplul motiv că nu m-am gândit să spun și altcuiva cât de minunată mi se părea o fată, necunoscută, pe care aflasem că o cheamă Renata. Acest nume mi-a evocat, cine știe din ce motive, promisiuni de fericire.
Pe la 8 ani, am cunoscut-o pe Milena. Nu era cea mai frumoasă fată blondă cu ochi albaștri, dar cea mai mândră. Acea bărbie ridicată, zâmbetul întins uniform și ochii reci m-au impresionat.
Cea mai mare lovitură a fost la 25 de ani. Era prima dată când părăseam teritoriul României. În Olanda am fost fascinată de casele de cărămidă cu ferestre joase și de pisicile grase. Împreună cu un grup de olandezi, am mers în Franța. Eram pe stradă, care cu privirile și mințile încotro, când a trecut.
Prima a fost liniștea. Pe urmele ei, cu pași neauziți, venea un parfum de flori albe. Franțuzoaica era mică, un fir de om, tunsă scurt, îmbrăcată în negru, gri și alb. Delicată ca un clopoțel, precisă și indiferentă ca un mecanism fin. Pe buze îi alerga spinoasă o părere de roșu. Atunci am aflat sensul cuvântului „chic”.

luni, 7 aprilie 2014

Cuvintele aleargă în cerc, se desfășoară în sus, fuior de tornadă.
Când am învățat atâtea cuvinte?
Somnul mă îneacă în cerneală. Scriu rânduri- rânduri care dispar, pereții mănâncă litere.
O potecă subțire, albită de lună, îmi fărâmițează pâine.
De ce mă împart?
De la cafea mi se trage, mireasma râșnită mi-a strecurat teamă în ceașcă.
În ochi de tornadă urcă fluturând rădăcinile.
Nu înțeleg și mi-e teamă că nu o să înțeleg niciodată. Clipind și râzând, te privesc. Ți-aș da toată lumea asfaltată, curățată de stări, și m-aș întinde ca un verde la soare.
Când deschid ochii, să uit tot ce am văzut în vis și să cânt în câmp, cu cocoșii, CUCURIGUUU!