vineri, 30 mai 2014

Pe drum

Îmi place să plec devreme, când două- trei păsări se trezesc ciripind și tramvaiul se rostogolește singur pe bulevard.
Cotesc pe străduță și merg spre soare. Abia pot respira sub pămătuful de raze. Închid ochii. Lumina răcoroasă îmi amintește de somnul mării la mal, pe nisipul rece.
Cei doi căței lupi pierduți într-o seară și regăsiți (ce bucurie!) dorm- unul întors cu spinarea în poartă, celălalt cu botul pe jumătate scos pe sub grilaj. Când trec, întredeschide un ochi.
Înțelegând că suntem singure în toată dimineața, eu și ușoara ridicare a pleoapei de cățel lup, mă  cuprinde un sentiment nenumit, pe care trebuie să-l fi trăit omul în paradis.
O lămâiță sare un gard de piatră și-mi taie răsuflarea. Păzea un motan pe care îl adormise pe unul din stâlpi. Mă apropii ușor, dar mă simte. Deschide ochii, nelămurit. Îi vorbesc, începe să caște. E galben cu alb. Sare și pleacă, șifonat și nesigur, spre cabinetul veterinar, unde-l văzusem odată dormind pe căsuța poștală.
În Herăstrău a sunat deșteptarea. Păsările scot din minți copacii bătrâni și îi necăjesc pe cei tineri. Orăcăie o broască, îi arunc biscuite, dar sare în iaz.
Aici mă opresc să ascult păunii. E 7, curând trebuie să dea drumul la apă.
Soarele vine dinspre lac, se furișează prin iarbă. Fiecare fir se vede clar. Pornesc țâșnitorile.
Un cățel maro vine în goană. Se oprește cu o labă ridicată când mă vede pe bancă. Are în cap un ciuf creț încununat de praf de apă cu soare, iar urechile lungi îi atârnă ude.
Din umbră se-aud păunii cu țipete lungi până departe, atât de departe că înțelegi ce vrea să spună, în „Toate numele”, Saramago, când amestecă la Starea Civilă fișele morților cu ale viilor.


duminică, 18 mai 2014

La târg

Sâmbăta asta e târg. Stă să plouă.
Îmi iau coșul, sticla de lapte și un coș mic, pentru ouă.
În Agronomie sunt tarabe cu plante, ghivece colorate și două tractoare mici roșii.
Cu ochii la ele, calc pe picior o doamnă care în mers legăna hipnotic o floare uriașă, curgătoare, în două culori- galben și roșu.
„Scuze!”
Mă privește scurt, clipă în care își amintește de viața ei amară, își îngustează ochii, mă ignoră și se refugiază lângă soț, stropșind un „Doamne Ferește” indignat și plin de dezgust, de parcă-i smulsesem toate florile roșii din ghiveciul bicolor.
Cu vinovăția în suflet, caut spre pătrățelele de plastic în care tremură flori de un leu, late și lungi, ca niște urechi de elefant, și mă cuprinde o milă de tot ce e gata să moară neștiut și fără strălucire.
La târg e veselie mare. O sârbă oltenească prăvale peste păstrăvi moldovenești afumați în cetină de brad, sărmăluțe maramureșene și tuburi groase de plăcinte răsucite cu mere, dovleac, brânză sărată sau dulce cu stafide.
Vine ploaia. Pe sub acoperișuri vremelnice, îndes în coș o pâine mare, urdă și caș, roșii, plăcintă, căpșuni. În coșuleț număr zece ouă a câte un leu. Ceasul rău face să-mi sară în ochi un borcan în care se murau albicioși castraveți cu mărar. Îl îndes, pun lapte în sticlă și scârțâind din toate încheieturile coșului, mă retrag.
Ploaia a stat. Într-un petec de soare, la un copac, un bătrân își face nevoile, în picioare, întors delicat cu spatele la târg și cu fața la bulevard.
Un zâmbet îmi întinde fața cald, ca o amintire.


duminică, 4 mai 2014

Primul gând a fost că e sâmbătă. Fără muncă. Trebuie să..
Am închis ochii. Ființa asta, căreia gândurile îi amintesc ce are de făcut, este o simplă întâmplare. Creație a celorlalte întâmplări.
Ignor contextul faptic care m-a adus aici și constat că nu trebuie nimic.
Apuc de ciuf două legături de morcovi și ies pe balcon. Am scos băncuța, două perne mari colorate și una mică pe care doarme Mica.
Păsările se răsfață. Se lasă moi pe vânt, plutind cu vârfurile aripilor ridicate. Abia se mișcă.
Teiul stă cu pielea albă a frunzelor întoarsă spre lumină. Prin ferestrele închise, poți auzi clinchetul unor bănuți de argint.
Nu știu ce fel e copacul vecin. Din el zboară, învârtindu-se, elicoptere. Frunzișul lui e des și pufos. Vântul îl răvășește ca pe un pămătuf uriaș.
Morcovii se curăță greu. I-am luat acum trei zile și s-au cam stafidit. Dar sub coaja moale sunt portocalii și umezi.
În aer zboară o ninsoare în sens invers, spre norii albi. Plopii, vinovații, se lungesc rușinați.
Duc morcovii și mă întorc să tund grâul. Îi dau un pahar cu apă.
Alături de morcovi, pun în storcător două mere, unul verde și unul roșu, pe care le stropesc cu portocală. Storc portocale, o mandarină, și le amestec.
Râșnesc cafeaua, fierb apa, o amestec, o presez și o torn în pahare groase.
E încă devreme, trecutul nu m-a ajuns din urmă. Mă întind în pat, Pisu ridică o pleoapă. E cald și moale- cârpă.
Deschid „Roma” de Indro Montanelli, servesc un fursec cu stafide, și, la adăpostul plapumei albe stropite la un colț cu esență de lavandă, citesc istorii sângeroase.