sâmbătă, 21 iunie 2014

Era o carte de povești cu desene în albastru deschis și galben pal.
Inițial, m-au dezamăgit, cum obișnuiesc să facă lucrurile pe care nu ni le dorim încă.
„Ce-nseamnă asta?? Cât de frumoase sunt cărțile cu imagini colorate normal.. Unii oameni nu știu ce fac. Hai, schițele alb- negru au farmecul lor, cu imaginație umpli lumi de culori..”
Apoi, am răsfoit-o iar. Și iar. De fiecare dată, mă contraria. Nu înțelegeam. Aveam sentimentul că pierdusem ceva, demult, jumate vară, jumate ceva neînchipuit de frumos, risipit la trezirea din somn, și asta mă întrista.
Copiii află lumea din detalii ascunse. Surprinși, constatăm că nu lumea noastră. Nu înțelegem. Nu-i putem învăța.
Putem face însă cel mai frumos lucru, după mine: putem înnoda lume cu lume, șir infinit- îi putem inspira.

miercuri, 11 iunie 2014

La intrarea în Herăstrău, lângă Arcul de Triumf, e o bucată de pământ cafeniu. Cu tălpi subțiri, urci și cobori dâmburile mici. Pașii sunt moi, mersul te mângâie. Dimineața, dacă ai timp, te poți opri pe-o rădăcină.
Cimentul uneori devine suflet, fiind înălțat, într-o clădire veche, de trei ferestre galbene și câțiva oameni. Se adunaseră să vândă vechituri. Stăteau în scaun liniștiți, dar le puteai ghici frământarea ce însoțise ridicarea și așezarea fiecărui lucru mărunt pe masa întinsă. Lumina dimineții se cuibărea în lingurițele de argint.
„Ce vă place cel mai mult?” mă întreabă un bătrân vesel.
„Păpușa”, îi răspund.
Păpușa era mare, avea picioarele groase și tari, înfășurate în pânză cenușie, și fața roz, de porțelan. Mătușa mea, tanti Marioara, avea una la fel, dar foarte mică.
„Păpușa? Daa, are și ochi, sunt înăuntru. Dar urșii? I-ați văzut? Haideți să vă arăt urșii!”
Dă la o parte, cu brațul, câteva jucării, și face loc pe masă în fața a patru urși.
„Ăsta mic e chinezesc. Dă din coadă. Ăsta e neamț și ăsta olandez. A mai rămas unul!”
Mi-l pune în palme: „Țineți-l!” Așteaptă reacții.
Ursul era prețios ca un copil mic, moale și delicat, cu urechi mici și blană subțire. Avea cusături impecabile, un pic de cocoașă și botul căscat. Era cafeniu.
Îl privesc cu bucurie, bătrânul izbucnește:
„E mohair!” „De dinainte de 1900! E cel mai valoros urs al meu. Fără 500 de euro nu îl dau. Mama lui Patapievici avea unul, ținea ușa cu el. Am luat-o pe departe: ce aveți aici?, dar nu mi l-a dat, că era al băiatului de când era mic, băieții degeaba cresc, tot copii rămân, am acasă urși o scară întreagă, de jos până sus!”
Ceilalți îl priveau zâmbind. Fiecare avea o poveste. Fiecare lucru este iubit de câte un om și însuflețit.




vineri, 6 iunie 2014

Dimineața e caldă și mov.
Zidurile căptușite cu mușchi încep să se trezească, alunecând câte un gândăcel în jos, pe-o ramură.
Satele își împletesc în vale fumul sobelor. Miroase a foc de lemne. E liniște.
Un greiere începe, nesigur, ziua.
Oamenii încep să foșnească. Magazinele își scârțâie cu cretă, pe tăblițe înecate în trandafiri, veștile: „în această dimineață brânza a sosit la 6.30”. Baghetele cu burta crăpată aburesc ferestrele brutăriei. Felia lată de jambon e învelită în hârtie albă subțire.
În fața oficiului poștal, doi călători privesc fermecați ghemul rutinei alunecând pe străzi. Între ei, o comoară: un pumn de sticluțe culoarea albastrului de metil, cu etichete maro pe care spițerul a scris înclinat: „Essence de Lavandin”.
Tristețea se preschimbă în preajma lavandei în nostalgie, ca adevărul în basm.
În Provence am întâlnit binele.

joi, 5 iunie 2014

În vechime, oamenii găseau tot felul de explicații pentru înălțimea cerului, adâncimea pământului, durata florilor și-a vieții lor.
Cântau despre nemurire și se-ntreceau, pierzători, cu zeii.
Acum lucrurile s-au simplificat.
Învățăm adevăruri dovedite științific, căutăm sensul cuvintelor pe care le-am inventat, ~ păcat~ respect~ reglementat~, mergem mereu înainte, pe drumul sferic, divizat în culoare egale și paralele, cu intersecții semnalizate vertical și orizontal.
Din cartier în cartier, trec ploi ce miros a tei.
Orașul e moale. Străzile întind bălți la uscat.
În piețe se-nfoaie salate subțiri și legături de mărar.
Cireșele tari pocnesc între dinți.
Unii oameni par fericiți.