vineri, 19 decembrie 2014

În rostogolirea anilor pe trepte, mă imaginez stând.
Zvonuri prefăcute-n șoapte, sunete de vată, lemn uscat, pământ, bușit, trosnit, vaier, apropiindu-se.
Preșul s-a limpezit de urme, liniștea a nins.
Același zgomot se aude în mine, îndepărtându-se.
Dacă gândim în cuvinte, cum putem descrie un lucru cu adevărat unic?

marți, 9 decembrie 2014

În tramvaiul 41, o femeie mică, puțin cocoșată, poate e doar copil, nu poți fi sigur, are vânătăi sub ochi. Se apropie încet, manevrând mecanic un acordeon. Chipul ei perfect imobil destramă muzica. Pare că a renunțat să vorbească. De acordeon e agățat un fund de bidon de plastic verde tăiat. O doamnă îi pune în el o hârtie de-un leu.
Două fete izbucnesc în râs, ascunzându-și gura în palmă. Din încheietura tramvaiului apare un bărbat în puterea vârstei, foarte serios. Poartă o căciulă roșie cu patru beculețe care pâlpâie și o pereche de coarne de ren, destul de impunătoare. „Căciuli de moș!” „Coarne de ren!”.
Mă trezesc cu un zâmbet strâmb între frumuseţea inefabilă a zădărniciei căciulilor roşii cu becuri vândute de bărbatul cu coarne de ren şi ochii muţi ai femeii-copil cu acordeon. Mă gândesc că avem bucuria de a fi cu adevărat buni de prea puţine ori.