vineri, 18 decembrie 2015

Nu m-am hotărât dacă e bine sau nu să uiți.
Dar cred că este esențial să știi, când vine vremea, să fii victimă.

duminică, 1 noiembrie 2015

Poate de aceea urcăm Everestul. Nu de nebuni.
În limitele regulilor, în confort, pierdem ceva esențial. I-am căutat îndelung un nume, încă nu l-am găsit.
Știm adevărul. Îl simțim. Știm când greșim. Conștiința e îngropată, ca istoria la Sarmisegetuza. Fiecare dintre noi dezgropăm câte-o comoară pe rând, atât cât putem conserva.
Nu sunt convinsă că această putere se poate învăța. Am sentimentul că oamenii vorbesc în zadar.
Legile sunt făcute pentru a susține o societate, considerată cel mai bun mod (cel mai puțin rău) în care ființele pot conviețui. Respectarea lor nu înseamnă nimic dacă nu gândim.
Renunțăm, uneori, să ne supunem, jucăuși ne mândrim cu micile viclenii.
Ne lăsăm, încrezători, în plasele țesute de reguli, siguri pe mâine.
Efortul extrem al urcușului la 8000 de metri este efortul de a gândi. Zi de zi.



miercuri, 28 octombrie 2015

Când ajung dimineața în parc, soarele îmi bate din față. Se întrezărește malul opus, albit în ceața de raze. Câteva păsărele cântă.
Frumusețea de-o clipă, prea multă, îmi amintește de o speranță din copilărie, aceea că viața se va orândui când voi crește.
De vină era Mariana, verișoară-mea, care ocupa camerele din față, curate și tainice. Gospodăria mătușii se lungea până la apă, în crâng- pisici, șură, vacă, doi câini, rațe, găini, cireși, zmeur, pruni, vinete, roșii, ardei, țarină unde se cocea vara fân.
Mariana ținea pe scări cactuși înfloriți, avea 20 de ani și o viață în nuanță de verde praz.
Așa îmi doresc și eu o gospodărie în cap. Să aerisesc, să deretic, la prânz s-o închid în tăcere, seara să pun un vinil. Să îmi așez ideile.
P.S.
Florile de cactus, delicate și trecătoare, îmi păreau mai tulburătoare decât toate minunile pe care oamenii le-au numit.


sâmbătă, 5 septembrie 2015

Îmi notez într-un caiet cuvinte, idei, amintiri, vise, desenez- când citesc o carte.
De data asta, nimic.
Acum s-a sfârșit.
Nu pot s-o iau de la început.
Nemărginită. Nu am găsit puținul de care să m-agăț.
O pun deoparte.
Poate odată voi reuși să citesc „Idiotul” încet, să o descos, să îi răspund.
Odată, când voi fi în stare să rezist la atâta frumusețe.
Am căutat un mic fragment, ca să îl citez, dar nu l-am mai găsit.

duminică, 30 august 2015

Duminică. Liniște. În parc se aud frunzele. Câțiva oameni trec fără sunet. Iarbă cosită.
Ficțiunea mea e atât de frumoasă, o pun la presat într-un zâmbet.
Pe alee se mărește umbra unei frunze căzătoare.
Am grijă de toate cuvintele.
Tăcerea se prelinge în zare, ajunge la blocuri. Balcoanele cad, răpuse de patima desfrunzirii.
În realitate este mai bine. Nimeni, nimic nu te poate dezamăgi. Cu ce drept? Fiecare este o parte din adevăr.

miercuri, 26 august 2015

Astă seară, pe strada Pavlov P.I., mirosea a vinete coapte și-a roșii fierte.
Am cumpărat din metrou, de la tonomat, „Odiseu și Penelopa”, de Mario Vargas Llosa.
Îți vine să crezi că orice ar spune, unii scriitori te vrăjesc. Dar nu e așa, ei nu vorbesc niciodată despre orice.
O muscă își freacă picioarele de ață, din față.
Aștept să merg la Bogdan. Greierii țârâie.Mașinile își ard tălpile pe șosea.
Musca a intrat sub lampadar.
Drumul lui Ulise spre casă a durat zece ani.
Deschid și închid ușile liftului, care scrâșnesc, zi de zi. Când o să mă întorc, o să urc în tăcere, pe scări.
Nu îmi plac drumurile. Am o amintire, dintr-o altă viață, despre o continuă nemișcare, unduindu-mă.
Să-ți amintești, ca să înțelegi.

miercuri, 19 august 2015

Cine-ar putea spune, în lumina din teii trecuți, tremurată de vânt, ce ningea mai ales, gâze-aurite sau flori-
Dimineața devreme, când ai norocul să te trezești, pașii pocnesc aripi uscate sub tei, trezind pisici.
Somnul se-ntinde încă un pic pe felia de stradă, în cartier.
Din întâmplare, sfârșitul acesta de vară nu-i trist.
Ești bun când ești singur, n-ai cum să greșești.
Șapte treizeci. Până ajung la Aviatorilor, deschide la Steam.
La Unirii, pe scara rulantă, dacă țin ochii închiși, lumea se inversează. Urcând încet, creştet, ochi, umeri, mă scufund în căldură.

duminică, 16 august 2015

„Joi, 16 iulie 2015, Istrate Virginia a primit o scrisoare”, mi-am notat.
Mama și fratele ei au fost internați, apartamentul a fost vândut. L-a cumpărat un băiat care a pus în saci toate urmele. Sacii au stat o vreme grămadă la ghenă, apoi au fost aruncați.
Istrate Virginia avea în grijă pe mama și fratele ei, bolnavi la pat.
Din când în când ne întâlneam pe palier. Vorbea zâmbind. Mă intimida; aveam impresia că rămâne în urmă ceva nespus.
Eram ocupată, vecinii la fel, ne mai vedeam la ghenă sau la lift.
Într-o zi, Manuela venea cu Seli și Gria de la plimbare. „Hai să bem o cafea!”, i-am zis.  A lăsat cățeii în casă și a venit (eu am pisici).
„Acum o săptămână a murit Virginica”, mi-a zis. „I-a fost rău într-o zi, a luat-o Salvarea. În trei- patru zile s-a dus, avea cancer. L-am întrebat pe fratele la ce spital au dus-o, dar nu știa sau nu a vrut să-mi spună”.
Au trecut doi ani de atunci, poate trei. Istrate Virginia a primit o scrisoare. Poștașul nu i-a găsit numele pe căsuța poștală, deși numărul corespundea. I-a lăsat-o sus, pe căsuțe. Numele ei era scris mare și clar. O vreme a stat rezemată de perete, privind cum intram și ieșeam, vecinii ei care abia au cunoscut-o.

marți, 4 august 2015

vineri, 31 iulie 2015

Cum flutură steagurile. Cum curge vara, la prânz, un pârâu.

Roșie coaptă pe beci la tanti Mirela. Franzelă caldă.

Lemn vechi. Bumbac înghețat pe frânghie, iarna. 

În palmă, o palmă.
  
Albastru.
   


joi, 25 iunie 2015

Pisu intră în cameră și mă fixează cu ochii mari. De câte ori mă întreabă așa, mut, mi-e teamă că bănuiește ceva care l-a îngrijorat și îi zâmbesc. Strânge din ochi. Miroase a lână. Am șters o pată de pe covor și s-a tăvălit pe lâna umedă.
De nicăieri se aude imnul campionatului mondial din Italia, 1990, ceea ce la ora 6:30 în dimineața de 25 iunie 2015 îmi pare o mică minune.
Cântecul greoi și uitat aduce cu el emoții crunte.
Sunt momente în care fericirea o ia razna, pleznind în culori.
Magie.
În luna aceea de vară, acum 25 de ani, știam că orice e posibil.
Poate lumea năvălise peste noi, copleșitor de frumoasă. Poate era fotbalul, tinerețea, sau bucuria nebună a procurării celor două șireturi fosforescente, unul siclam și altul verde, pe care le-am pus la adidașii de plastic.

vineri, 5 iunie 2015

Fiecare zi are o clipă de fericire.
Poate aceea în care o ezitare rămasă în urmă își dă suflarea și prezentul devine trecut.
Fiecare zi mai aproape*

*de sfârșit

joi, 21 mai 2015

Doamna cu ochi albaștri a renunțat la cojocel și căciuliță. Poartă acum o cămașă gri, decolorată, și pantaloni. Are părul cărunt, tuns scurt. Se înalță mică, subțire, din trotuar, în stația de autobuz. Stă ușor aplecată în ea, copiind resemnarea călătorilor.
Nu urcă niciodată.

La radio, o placă de gramofon foșnește un cântec. O rochie albă cu pete de verde și galben aproape pierdute în soare se mișcă ușor.
O zi de vară.

Poate odată și-odată o să devin și eu invizibilă.


duminică, 29 martie 2015

Acele clipe (colorate verde praz, pentru mine), în care se întrevede frumusețea acestei lumi.
Soarele, verdele crud, sfârșitul de toamnă sau alte convenții- nu au legătură.
Fiecare o definește. Frumusețea e ceva personal.
Alain de Botton spunea că frumos ni se pare ceea ce ne lipsește. Lucrul după care tânjim, pentru a ne întregi. Îmi pare ceva imposibil. Echilibrul este un vis. Omul întregit, un vis într-un vis. Ochii mei sunt oglindă. În spatele lor, infinit.



vineri, 27 martie 2015

Arunc o grămadă de cuvinte rotunde, pastelate, în jur.
Înăuntru e liniște.
Un perete negru împarte cubul alb,
Nu se aud,
Nici ploaia, nici raza de soare prăbușită pe scaun.


vineri, 20 martie 2015

E dimineața aceea, în care mă trezesc fără cap. În locul lui, pe umeri, o pernuță de înfipt ace, umplută cu vată.
Un cevadefăcutobligatoriu înfipt în pernuță mă ghidează. Corpul se mișcă, făcând ceea ce lumea se-așteaptă să facă.
Nu pricep nimic- de ce mă prefac, de ce mă îmbrac, îmi pun ceas la mână, ba chiar îmi agăț doi cercei de urechi.
Afară e frig, sau cald, nor sau e soare, aleg cel mai scurt drum, autobuz.
Refugiul albastru ruginit.
Doamna cu ochi albaștri întredeschiși, cojocel de plastic maro, negru la buzunare, se amestecă printre oameni. Zi de zi se preface că așteaptă autobuzul. Călătorii o știu, dar când vine treisutele uită să mai verifice dacă doamna se urcă sau nu.
Azi mă privește lung.
Nu știu ce să-i zic. Tac, tac și ceilalți, ne urcăm în tăcere în treisute și uităm.
Autobuzul ne duce la Piața Victoriei, unde coborâm, în mod fericit, chiar în dreptul gurii de metrou.
Pe stânga, e un chioșc cu flori. Florăreasa se opintește să scoată buchete mari, colorate, pe trotuar. Călătorii se grăbesc pe scări, bagă cartela, iau ziarul Ring, calcă pe afișul negru întins deceeu, și se înșiră de-a lungul peronului.
Până la Unirii nu se-ntâmplă nimic, de fapt e posibil să existe deja teleportarea. „Cât faci până la servici?” „Trei sferturi de oră”.  Ajung la birou. Am obosit. Un vis încheiat deșiră încă, nelămurit, cadre fără noimă.

duminică, 15 martie 2015

Azi a intrat în casă o muscă.
Uneori, când sunt foarte obosită, am impresia că îmi pot permite orice.
De exemplu, azi am pus muștei nume: Gabriela.
Mica-pisica a urmărit-o încordată, până a adormit.
Gabriela a zumzăit sub perdea. Seara a dispărut.
Înainte, oamenii povesteau despre monștri și zei care locuiau departe, în alte sate (peste mări și țări).
Oamenii populau necunoscutul cu umbrele hăului și înălțimii din ei.
Acum,
O frază pe care nu o mai scriu.
Îmi doresc spații albe.
Un bloc de desen, un creion.
Desenând, îmi voi aminti.
Plante vindecătoare,
primii creștini,
cuvinte scrise pe scoarță fiartă în apă,
lângă foc, pe cărbuni,
puține,
să-ncapă.




duminică, 8 martie 2015

Oblomov a fost un om fără voință? Un visător?
Să nu faci nimic e o sfidare. Îți pui lumea-n cap.
Mă simt ca o furnică gigantică.
Lipsa timpului pentru meditație și plictis e scandaloasă.

sâmbătă, 28 februarie 2015

Mica doarme pe-o geantă trântită pe jos, Pisu pe pat, la margine, cu botul în aer.
Pe lampadar doarme un gândac zburător bătrân, maroniu.
Citesc „Bărbați fără femei” de Murakami. Titlul este nerelevant, l-am menționat pentru că mi se părea lipsit de respect să spun „citesc o carte de Murakami”.
Cine știe despre ce scrie..? Eu citesc despre gânduri fragile, destrămate, uitate, despre gusturi, mirosuri, toate familiare, citesc despre ce am mai intim.
Acest om are vârsta mamei. Este din Kyoto și în fiecare poveste îmi transmite obsesiv un mesaj:
Aici și acum e timpul.
A cântat de mijlocul orei.
Manuela, vecina, a vândut casa părinților ei și mi-a dăruit o pendulă. Lemnul e scorojit, cristalul neclar. La și un sfert cântă un pumn de note, o foarte mică melodie. La și jumate, două foarte mici melodii. La fără un sfert, trei. La fix, cântă un catren și atâtea bătăi câte ceasuri sunt.
În prima zi, m-am îngrozit de cum trece timpul.
Apoi, timpul s-a diluat. Acum mă surprind, când și când, sunete de-o frumusețe uitată, ca zborul notelor, luminat prin vitralii, din înălțimea unei catedrale.
Mica scârțâie. Geanta este de lac pocnit pe alocuri, frumos colorată.
Iau cârpa de călcat, înfășor încet gândacul bătrân și îl mut în balcon. Am acolo o mușcată cu frunze grase, păroase, unde debarc toți gândacii zburători culeși din casă.
Cei tineri sunt verzi și energici, cei bătrâni maronii și obosiți.
Îi las în balcon de când mi-a zis Dan că noaptea e prea frig pentru ei, încă.
Ziua e lumină și cald, așa cum le place.
Posibil ca noaptea să se furișeze din nou în casă, pe lampadar.

marți, 24 februarie 2015

Am crezut că iubirea se măsoară în incapacitatea de a sta de(o)parte. Încep să mă îndoiesc. Ne lăsăm îmbucătățiți și risipiți în alte ființe, în diferite locuri. Acele bucăți își trăiesc viața departe și împreună cu noi. Când le reîntâlnești, îți pierzi siguranța. Conștiința întregului din care lipsesc părți. Bucățile sunt atrase cu o forță fantastică, se opintesc, vii, dar străine,
nu se mai potrivesc.
(citesc Modiano, de câteva zile)

joi, 12 februarie 2015

Stau la etajul 6. În lift, avem sub cifre bobițe de metal pe care le ating, încercând să-mi imaginez forma numerelor în întuneric.
Merg la birou cu metroul nou, pe Magistrala 2, Pipera- Berceni. Am citit în ziar că trenurile au nume: Dunărea, Mureș, Prut, Olt, Ialomița, Someș, Siret, Argeș, Jiu, Buzău, Dâmbovița, Bega, Tisa, Prahova, Bistrița și Suceava.
Uneori, citesc. Azi aveam o carte subțire, o coajă de carte, coaja unui abis. „Dora Bruder”, de Patrick Modiano. 
Fișa tatălui Dorei:
„Bruder Ernest
21.5.99- Viena
nr. dosar evreu: 49 091
Profesie: fără
Invalid de război gradul I. Fost soldat al Legiunii Franceze, clasa a II a, gazat; tuberculoză pulmonară.
Cazier central E56404”
Urmează stația Piața Unirii, cu peronul pe partea stângă. Închid cartea. Pe ușă, deasupra butonului luminos, bobițele unui cuvânt în alfabetul Braille. 
Mi-a trecut prin cap un gând ciudat, cum că acest prezent ar fi cel mai bun dintre toate posibile.


vineri, 6 februarie 2015

Dintre slăbiciuni, cea mai urâtă îmi este mila.
Acea sângerare a inimii „superioare”, romantică, cvasiplacută, care  se lasă cu manifestări de „bunătate” însoțite de un discret reproș.
Fără glumă, mila poate fi traumatizantă. O trăiesc, schilodită sufletește, de câte ori văd un câine pe stradă, pierdut printre noi, hingherii.
Lupt împotriva acestui sentiment. Ca multe altele, poate toate, izvorăște din necunoaștere.
Puținul pe care îl gândim trage neobosit concluzii.
Un Om a predicat-o pe munte. Eu l-am auzit vorbind despre încredere, blândețe, respect și toate celelalte implicate în uriașul efort uman de a înțelege.

marți, 3 februarie 2015

Dintre toate, mi-am găsit să iubesc o pisică. Dar tot e bine că nu m-am atașat de o molie care se oprise două zile pe lampadar. E amuzant că o numesc „pisică”, uneori mă amuz când mă numesc „om” deși abia înțeleg ce înseamnă asta sau nu înțeleg deloc. Nu am multe de spus, nu esențialul, cuvintele sunt ce sunt. Dacă mă nășteam în Africa, poate-ar fi fost o maimuță Acum, după ce am cunoscut una, mi se pare și acest cuvânt amuzant, căci maimuța era foarte serioasă iar eu mă purtam caraghios. Făcuse o gaură în acoperișul de paie, prin care cobora în balcon. Se lipea de geam, își punea mâna streașină, se uita în camera și mă striga: i i!
Din cauza acestei pisici, iubesc tot ce respiră, tot ce-i viclean, plângăcios, alintat, agitat, moale cârpă.
Doarme colac. Îl iau așa, împăturit, îl așez pe piept. Mă încălzește, așa că-l răstorn într-o parte, dar el (e motan) se agață de pulovăr.
Dimineața devreme privim păsările. Trec de la stânga spre dreapta șiruri de ciori. Uneori vin de sus, cad pe soare, cu burți luminate pe cerul lăptos, și pare o clipă că ninge cu fulgi mari, argintii.

duminică, 1 februarie 2015

„If you want to really hurt your parents, and you don.t have the nerve to be gay, the least you can do is go into the arts.”
Kurt Vonnegut, „Un om fără de țară”, editura Rao, 2008, traducere din limba engleză Gabriel Stoian:
„Dacă vreți să vă supărați rău părinții, și nu vă lasă inima să glumiți, puteți cel puțin să deveniți un om al artelor”.

M-am trezit visând cum un bărbat cu umerii lați punea pe el o haină grea, de piele neagră. Haina era uriașă. I se potrivea perfect. Era haina lui, purtată zi de zi. Sentimentul că totul este așa cum trebuie să fie. fit

vineri, 30 ianuarie 2015

Am adunat o grămadă de lucruri la care trebuie să mă gândesc.
Este simplu când ești deschis, primești și raționezi. Nu ți-e frică, pentru că nu te minți. Îți ești fidel.
Dar uit, mereu. Câte un lucru mărunt în fiecare clipă. Nu uit ce iubesc. Dar sunt toate celelalte. Mă încurc în stafii de lucruri uitate.
Acțiunile mele produc efecte asupra celorlalți. Pierd din vedere deseori cum ei se bazează pe o stare. Pe care eu o mișc, din nepăsare, oboseală, ignoranță sau alte motive din care oamenii greșesc celorlalți.
Văd viața într-un mod foarte personal. Poate „egoist” e cuvântul, nu știu. Lungi perioade de timp, trăiesc aceeași zi. O zi- o insulă.
Un prieten a plecat odată și nu a mai venit. Au urmat alții. Într-o perioadă relativ scurtă de timp, am reușit performanțe uimitoare.
Am găsit niște Reguli pe care le-am notat demult cu acest titlu pe iPod. „Nu îți dori nimic din ce implică voința altuia”. De ce mi-oi fi scris asta? „Dorința alterează adevărul, e ca și cum ai trage un strat de vopsea pe oglindă”. „Amintește-ți că un om extraordinar poate avea momente proaste și unul comun, momente excepționale”. „Nu judeca necunoscuții”.
Acum e liniște deplină. Parcă trec sloiuri de gheață. Se vor ciocni la un moment dat continente. Alunec în tăcere, așteptând prăpădul.
P.S.
Am început o carte cu povestiri de Hemingway. Primele două m-au deprimat. Mai mult relatări, scene de vânătoare, emoții pe care nu mi le doresc. A treia a fost „Zăpezile de pe Kilimanjaro”. O poveste din care nu pot să ies.

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Vacanța de iarnă în Kenya

„Să știi nu e destul”. Acesta a fost primul gând.
După trei decolări și, Slavă Domnului, tot atâtea aterizări, o zi și o noapte de stat în avioane și aeroport, nedormită, am ajuns dimineața în Mombasa.
Nu se luminase de ziuă.
Am trecut cu emoții controlul medical (verificarea temperaturii fiecărui pasager, completat un chestionar- prevenție Ebola).
Veneam de la 10 grade minus, îmbrăcată în hanorac de blană, îndopată cu aspirine, aducând în Africa o gripă înflorită în aerul condiționat din avion.
Aeroportul era pustiu. Aerul, cald și umed. În umbrele negre ale palmierilor, se roteau ciori.
Mi-am dat blana jos, am verificat de zece ori actele pe care tot mi se părea că le pierd, și am început să caut înfrigurată prin bagaje brățările antițânțari.
Le-am găsit abia în microbuz, unde am vătămat grav simțurile celorlalți cinci români care mergeau la același hotel cu mireasma eliberată din ambalaj. Loviți de oboseală, au tolerat politicoși nebunia unui om speriat de țânțarul anofel.
Când am ajuns în complexul Neptune, se lumina de ziuă.
„Să știi nu e destul”, mi-am zis.
Informațiile sunt cuvinte. Cuvintele semnifică. Lucrul semnificat, Adevărul, este infinit.
Știam că în Kenya, pe țărmul Oceanului Indian, este cald, nisipul alb și fin, sunt maimuțe, cresc palmieri, ficuși, baobabi și alți arbori tropicali.
Asta nu însemna nimic.

Baobabul este uriaș, gras, și are pe cap smocuri de crengi subțiri. La un moment dat, a înflorit. Maimuțele se aruncau în frunzișul crud. Familii întregi, care până atunci locuiseră în copaci cu flori albe mari, au început să tropăie pe acoperișuri și s-au mutat, cu mic, cu mare, în baobab. Sub el, pe iarba cosită, cădeau frunze, rămurele și flori abia înflorite, ca de hârtie, rupte.
Palmierii își clatină frunzele late. Foșnesc, uneori scârțâie. Câte o nucă de cocos cade cu zgomot. Sunt foarte înalți. Într-o dimineață, un kenyan a îmbrățișat trunchiul cu picioarele, și le-a prins în optul unui colac de sfoară, și a început să urce săltând mâinile încolăcite pe trunchi, apoi picioarele. Când a ajuns în cupolă, s-a odihnit, după care a început să arunce nucile pe pământ.
În zori, oceanul pare de lapte. O foiță subțire desenează dantele. Nisipul este făină albă curată, udă. Calci cu tălpile goale ca pe saltea. Rareori se usucă. Mareea se joacă pe plajă cât e ziua de lungă. Noaptea, apele se retrag și ies crabi albi mici, care fug în lateral.
Căldura te mângâie, adiată de vânt. În prima zi, răcoarea plăcută m-a înșelat. Am uitat de cremă și mi-am ars nasul.
Pe lemnul cald al balustradei, în balconul cu pat, un pui de maimuță își pune coatele, trage cu ochiul la tine și își reazemă capul în palme, așa cum stai tu. Împreună, la înserare, priviți lumea.

Complexul hotelier este închis. Mașinile cu turiști intră pe o poartă grea de lemn. Localnicii vin pe plajă. Nu urcă niciodată scările de piatră.
În drumurile pe care le-am făcut, am văzut, la marginea pădurii, sate. În fața casei (un schelet de lemn cu pereți de paie, ferestre fără geamuri), oamenii stăteau, spălau, găteau, mâncau, copiii se jucau, tinerii erau adunați în jurul motocicletelor de închiriat.
Mi-am amintit de copilăria la țară, unde scoteam apă din puț, mă spălam în lighean, stăteam toată ziua afară și eram fericită.
Însă noi umblam rupți, în pantaloni scurți și teniși, copii nepăsători. În Kenya, fetele merg drepte ca niște regine, cu tălpile goale, înveșmântate în șaluri viu colorate, de-o frumusețe rară.

Am învățat în timp să evit pe cât posibil subiecte de meditație care îmi provoacă suferințe de nesuportat, ca de exemplu relația om- animal.
În Mombasa, am mers într-o rezervație naturală împrejmuită cu gard electrificat, împărțită în drumuri roșii numerotate, pe care alergau mașini de teren destupate, în care bălăngăneau turiști înarmați cu obiective.
Din întâmplare și fericire, rezervația asta era acoperită cu păduri. Nu am văzut lei și nici elefanți.
La un moment dat, am coborât din mașini și am efectuat o coborâre de 2 km prin pădure spre o cascadă, însoțiți de paznici înarmați.
Pe drum, organizarea s-a destrămat, grupul s-a rărit, și m-am trezit singură într-o liniște înmiresmată, înconjurată de liane uriașe, prin care soarele clipea. Sunete clare picurau și auzeam, sau doar mi se părea, bătăile aripilor mari de fluturi colorați.

Pe parcursul celor zece zile petrecute pe țărmul Oceanului Indian am citit „Darul lui Humboldt”, de Saul Bellow. O carte frumoasă. În ea am pus semne de carte în formă de gât de girafă, pentru colegi. Exemplarul meu a fost tipărit de Editura Vivaldi, în 1992. Este cusut cu ață albastră, trei cusături, în buchețele de câte zece foi.

Vacanța de iarnă în Kenya mi-a dat, ca prin farmec, puteri. Cea mai mare dintre toate- aceea de a mă bucura.