vineri, 30 ianuarie 2015

Am adunat o grămadă de lucruri la care trebuie să mă gândesc.
Este simplu când ești deschis, primești și raționezi. Nu ți-e frică, pentru că nu te minți. Îți ești fidel.
Dar uit, mereu. Câte un lucru mărunt în fiecare clipă. Nu uit ce iubesc. Dar sunt toate celelalte. Mă încurc în stafii de lucruri uitate.
Acțiunile mele produc efecte asupra celorlalți. Pierd din vedere deseori cum ei se bazează pe o stare. Pe care eu o mișc, din nepăsare, oboseală, ignoranță sau alte motive din care oamenii greșesc celorlalți.
Văd viața într-un mod foarte personal. Poate „egoist” e cuvântul, nu știu. Lungi perioade de timp, trăiesc aceeași zi. O zi- o insulă.
Un prieten a plecat odată și nu a mai venit. Au urmat alții. Într-o perioadă relativ scurtă de timp, am reușit performanțe uimitoare.
Am găsit niște Reguli pe care le-am notat demult cu acest titlu pe iPod. „Nu îți dori nimic din ce implică voința altuia”. De ce mi-oi fi scris asta? „Dorința alterează adevărul, e ca și cum ai trage un strat de vopsea pe oglindă”. „Amintește-ți că un om extraordinar poate avea momente proaste și unul comun, momente excepționale”. „Nu judeca necunoscuții”.
Acum e liniște deplină. Parcă trec sloiuri de gheață. Se vor ciocni la un moment dat continente. Alunec în tăcere, așteptând prăpădul.
P.S.
Am început o carte cu povestiri de Hemingway. Primele două m-au deprimat. Mai mult relatări, scene de vânătoare, emoții pe care nu mi le doresc. A treia a fost „Zăpezile de pe Kilimanjaro”. O poveste din care nu pot să ies.

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Vacanța de iarnă în Kenya

„Să știi nu e destul”. Acesta a fost primul gând.
După trei decolări și, Slavă Domnului, tot atâtea aterizări, o zi și o noapte de stat în avioane și aeroport, nedormită, am ajuns dimineața în Mombasa.
Nu se luminase de ziuă.
Am trecut cu emoții controlul medical (verificarea temperaturii fiecărui pasager, completat un chestionar- prevenție Ebola).
Veneam de la 10 grade minus, îmbrăcată în hanorac de blană, îndopată cu aspirine, aducând în Africa o gripă înflorită în aerul condiționat din avion.
Aeroportul era pustiu. Aerul, cald și umed. În umbrele negre ale palmierilor, se roteau ciori.
Mi-am dat blana jos, am verificat de zece ori actele pe care tot mi se părea că le pierd, și am început să caut înfrigurată prin bagaje brățările antițânțari.
Le-am găsit abia în microbuz, unde am vătămat grav simțurile celorlalți cinci români care mergeau la același hotel cu mireasma eliberată din ambalaj. Loviți de oboseală, au tolerat politicoși nebunia unui om speriat de țânțarul anofel.
Când am ajuns în complexul Neptune, se lumina de ziuă.
„Să știi nu e destul”, mi-am zis.
Informațiile sunt cuvinte. Cuvintele semnifică. Lucrul semnificat, Adevărul, este infinit.
Știam că în Kenya, pe țărmul Oceanului Indian, este cald, nisipul alb și fin, sunt maimuțe, cresc palmieri, ficuși, baobabi și alți arbori tropicali.
Asta nu însemna nimic.

Baobabul este uriaș, gras, și are pe cap smocuri de crengi subțiri. La un moment dat, a înflorit. Maimuțele se aruncau în frunzișul crud. Familii întregi, care până atunci locuiseră în copaci cu flori albe mari, au început să tropăie pe acoperișuri și s-au mutat, cu mic, cu mare, în baobab. Sub el, pe iarba cosită, cădeau frunze, rămurele și flori abia înflorite, ca de hârtie, rupte.
Palmierii își clatină frunzele late. Foșnesc, uneori scârțâie. Câte o nucă de cocos cade cu zgomot. Sunt foarte înalți. Într-o dimineață, un kenyan a îmbrățișat trunchiul cu picioarele, și le-a prins în optul unui colac de sfoară, și a început să urce săltând mâinile încolăcite pe trunchi, apoi picioarele. Când a ajuns în cupolă, s-a odihnit, după care a început să arunce nucile pe pământ.
În zori, oceanul pare de lapte. O foiță subțire desenează dantele. Nisipul este făină albă curată, udă. Calci cu tălpile goale ca pe saltea. Rareori se usucă. Mareea se joacă pe plajă cât e ziua de lungă. Noaptea, apele se retrag și ies crabi albi mici, care fug în lateral.
Căldura te mângâie, adiată de vânt. În prima zi, răcoarea plăcută m-a înșelat. Am uitat de cremă și mi-am ars nasul.
Pe lemnul cald al balustradei, în balconul cu pat, un pui de maimuță își pune coatele, trage cu ochiul la tine și își reazemă capul în palme, așa cum stai tu. Împreună, la înserare, priviți lumea.

Complexul hotelier este închis. Mașinile cu turiști intră pe o poartă grea de lemn. Localnicii vin pe plajă. Nu urcă niciodată scările de piatră.
În drumurile pe care le-am făcut, am văzut, la marginea pădurii, sate. În fața casei (un schelet de lemn cu pereți de paie, ferestre fără geamuri), oamenii stăteau, spălau, găteau, mâncau, copiii se jucau, tinerii erau adunați în jurul motocicletelor de închiriat.
Mi-am amintit de copilăria la țară, unde scoteam apă din puț, mă spălam în lighean, stăteam toată ziua afară și eram fericită.
Însă noi umblam rupți, în pantaloni scurți și teniși, copii nepăsători. În Kenya, fetele merg drepte ca niște regine, cu tălpile goale, înveșmântate în șaluri viu colorate, de-o frumusețe rară.

Am învățat în timp să evit pe cât posibil subiecte de meditație care îmi provoacă suferințe de nesuportat, ca de exemplu relația om- animal.
În Mombasa, am mers într-o rezervație naturală împrejmuită cu gard electrificat, împărțită în drumuri roșii numerotate, pe care alergau mașini de teren destupate, în care bălăngăneau turiști înarmați cu obiective.
Din întâmplare și fericire, rezervația asta era acoperită cu păduri. Nu am văzut lei și nici elefanți.
La un moment dat, am coborât din mașini și am efectuat o coborâre de 2 km prin pădure spre o cascadă, însoțiți de paznici înarmați.
Pe drum, organizarea s-a destrămat, grupul s-a rărit, și m-am trezit singură într-o liniște înmiresmată, înconjurată de liane uriașe, prin care soarele clipea. Sunete clare picurau și auzeam, sau doar mi se părea, bătăile aripilor mari de fluturi colorați.

Pe parcursul celor zece zile petrecute pe țărmul Oceanului Indian am citit „Darul lui Humboldt”, de Saul Bellow. O carte frumoasă. În ea am pus semne de carte în formă de gât de girafă, pentru colegi. Exemplarul meu a fost tipărit de Editura Vivaldi, în 1992. Este cusut cu ață albastră, trei cusături, în buchețele de câte zece foi.

Vacanța de iarnă în Kenya mi-a dat, ca prin farmec, puteri. Cea mai mare dintre toate- aceea de a mă bucura.