sâmbătă, 28 februarie 2015

Mica doarme pe-o geantă trântită pe jos, Pisu pe pat, la margine, cu botul în aer.
Pe lampadar doarme un gândac zburător bătrân, maroniu.
Citesc „Bărbați fără femei” de Murakami. Titlul este nerelevant, l-am menționat pentru că mi se părea lipsit de respect să spun „citesc o carte de Murakami”.
Cine știe despre ce scrie..? Eu citesc despre gânduri fragile, destrămate, uitate, despre gusturi, mirosuri, toate familiare, citesc despre ce am mai intim.
Acest om are vârsta mamei. Este din Kyoto și în fiecare poveste îmi transmite obsesiv un mesaj:
Aici și acum e timpul.
A cântat de mijlocul orei.
Manuela, vecina, a vândut casa părinților ei și mi-a dăruit o pendulă. Lemnul e scorojit, cristalul neclar. La și un sfert cântă un pumn de note, o foarte mică melodie. La și jumate, două foarte mici melodii. La fără un sfert, trei. La fix, cântă un catren și atâtea bătăi câte ceasuri sunt.
În prima zi, m-am îngrozit de cum trece timpul.
Apoi, timpul s-a diluat. Acum mă surprind, când și când, sunete de-o frumusețe uitată, ca zborul notelor, luminat prin vitralii, din înălțimea unei catedrale.
Mica scârțâie. Geanta este de lac pocnit pe alocuri, frumos colorată.
Iau cârpa de călcat, înfășor încet gândacul bătrân și îl mut în balcon. Am acolo o mușcată cu frunze grase, păroase, unde debarc toți gândacii zburători culeși din casă.
Cei tineri sunt verzi și energici, cei bătrâni maronii și obosiți.
Îi las în balcon de când mi-a zis Dan că noaptea e prea frig pentru ei, încă.
Ziua e lumină și cald, așa cum le place.
Posibil ca noaptea să se furișeze din nou în casă, pe lampadar.

marți, 24 februarie 2015

Am crezut că iubirea se măsoară în incapacitatea de a sta de(o)parte. Încep să mă îndoiesc. Ne lăsăm îmbucătățiți și risipiți în alte ființe, în diferite locuri. Acele bucăți își trăiesc viața departe și împreună cu noi. Când le reîntâlnești, îți pierzi siguranța. Conștiința întregului din care lipsesc părți. Bucățile sunt atrase cu o forță fantastică, se opintesc, vii, dar străine,
nu se mai potrivesc.
(citesc Modiano, de câteva zile)

joi, 12 februarie 2015

Stau la etajul 6. În lift, avem sub cifre bobițe de metal pe care le ating, încercând să-mi imaginez forma numerelor în întuneric.
Merg la birou cu metroul nou, pe Magistrala 2, Pipera- Berceni. Am citit în ziar că trenurile au nume: Dunărea, Mureș, Prut, Olt, Ialomița, Someș, Siret, Argeș, Jiu, Buzău, Dâmbovița, Bega, Tisa, Prahova, Bistrița și Suceava.
Uneori, citesc. Azi aveam o carte subțire, o coajă de carte, coaja unui abis. „Dora Bruder”, de Patrick Modiano. 
Fișa tatălui Dorei:
„Bruder Ernest
21.5.99- Viena
nr. dosar evreu: 49 091
Profesie: fără
Invalid de război gradul I. Fost soldat al Legiunii Franceze, clasa a II a, gazat; tuberculoză pulmonară.
Cazier central E56404”
Urmează stația Piața Unirii, cu peronul pe partea stângă. Închid cartea. Pe ușă, deasupra butonului luminos, bobițele unui cuvânt în alfabetul Braille. 
Mi-a trecut prin cap un gând ciudat, cum că acest prezent ar fi cel mai bun dintre toate posibile.


vineri, 6 februarie 2015

Dintre slăbiciuni, cea mai urâtă îmi este mila.
Acea sângerare a inimii „superioare”, romantică, cvasiplacută, care  se lasă cu manifestări de „bunătate” însoțite de un discret reproș.
Fără glumă, mila poate fi traumatizantă. O trăiesc, schilodită sufletește, de câte ori văd un câine pe stradă, pierdut printre noi, hingherii.
Lupt împotriva acestui sentiment. Ca multe altele, poate toate, izvorăște din necunoaștere.
Puținul pe care îl gândim trage neobosit concluzii.
Un Om a predicat-o pe munte. Eu l-am auzit vorbind despre încredere, blândețe, respect și toate celelalte implicate în uriașul efort uman de a înțelege.

marți, 3 februarie 2015

Dintre toate, mi-am găsit să iubesc o pisică. Dar tot e bine că nu m-am atașat de o molie care se oprise două zile pe lampadar. E amuzant că o numesc „pisică”, uneori mă amuz când mă numesc „om” deși abia înțeleg ce înseamnă asta sau nu înțeleg deloc. Nu am multe de spus, nu esențialul, cuvintele sunt ce sunt. Dacă mă nășteam în Africa, poate-ar fi fost o maimuță Acum, după ce am cunoscut una, mi se pare și acest cuvânt amuzant, căci maimuța era foarte serioasă iar eu mă purtam caraghios. Făcuse o gaură în acoperișul de paie, prin care cobora în balcon. Se lipea de geam, își punea mâna streașină, se uita în camera și mă striga: i i!
Din cauza acestei pisici, iubesc tot ce respiră, tot ce-i viclean, plângăcios, alintat, agitat, moale cârpă.
Doarme colac. Îl iau așa, împăturit, îl așez pe piept. Mă încălzește, așa că-l răstorn într-o parte, dar el (e motan) se agață de pulovăr.
Dimineața devreme privim păsările. Trec de la stânga spre dreapta șiruri de ciori. Uneori vin de sus, cad pe soare, cu burți luminate pe cerul lăptos, și pare o clipă că ninge cu fulgi mari, argintii.

duminică, 1 februarie 2015

„If you want to really hurt your parents, and you don.t have the nerve to be gay, the least you can do is go into the arts.”
Kurt Vonnegut, „Un om fără de țară”, editura Rao, 2008, traducere din limba engleză Gabriel Stoian:
„Dacă vreți să vă supărați rău părinții, și nu vă lasă inima să glumiți, puteți cel puțin să deveniți un om al artelor”.

M-am trezit visând cum un bărbat cu umerii lați punea pe el o haină grea, de piele neagră. Haina era uriașă. I se potrivea perfect. Era haina lui, purtată zi de zi. Sentimentul că totul este așa cum trebuie să fie. fit