duminică, 29 martie 2015

Acele clipe (colorate verde praz, pentru mine), în care se întrevede frumusețea acestei lumi.
Soarele, verdele crud, sfârșitul de toamnă sau alte convenții- nu au legătură.
Fiecare o definește. Frumusețea e ceva personal.
Alain de Botton spunea că frumos ni se pare ceea ce ne lipsește. Lucrul după care tânjim, pentru a ne întregi. Îmi pare ceva imposibil. Echilibrul este un vis. Omul întregit, un vis într-un vis. Ochii mei sunt oglindă. În spatele lor, infinit.



vineri, 27 martie 2015

Arunc o grămadă de cuvinte rotunde, pastelate, în jur.
Înăuntru e liniște.
Un perete negru împarte cubul alb,
Nu se aud,
Nici ploaia, nici raza de soare prăbușită pe scaun.


vineri, 20 martie 2015

E dimineața aceea, în care mă trezesc fără cap. În locul lui, pe umeri, o pernuță de înfipt ace, umplută cu vată.
Un cevadefăcutobligatoriu înfipt în pernuță mă ghidează. Corpul se mișcă, făcând ceea ce lumea se-așteaptă să facă.
Nu pricep nimic- de ce mă prefac, de ce mă îmbrac, îmi pun ceas la mână, ba chiar îmi agăț doi cercei de urechi.
Afară e frig, sau cald, nor sau e soare, aleg cel mai scurt drum, autobuz.
Refugiul albastru ruginit.
Doamna cu ochi albaștri întredeschiși, cojocel de plastic maro, negru la buzunare, se amestecă printre oameni. Zi de zi se preface că așteaptă autobuzul. Călătorii o știu, dar când vine treisutele uită să mai verifice dacă doamna se urcă sau nu.
Azi mă privește lung.
Nu știu ce să-i zic. Tac, tac și ceilalți, ne urcăm în tăcere în treisute și uităm.
Autobuzul ne duce la Piața Victoriei, unde coborâm, în mod fericit, chiar în dreptul gurii de metrou.
Pe stânga, e un chioșc cu flori. Florăreasa se opintește să scoată buchete mari, colorate, pe trotuar. Călătorii se grăbesc pe scări, bagă cartela, iau ziarul Ring, calcă pe afișul negru întins deceeu, și se înșiră de-a lungul peronului.
Până la Unirii nu se-ntâmplă nimic, de fapt e posibil să existe deja teleportarea. „Cât faci până la servici?” „Trei sferturi de oră”.  Ajung la birou. Am obosit. Un vis încheiat deșiră încă, nelămurit, cadre fără noimă.

duminică, 15 martie 2015

Azi a intrat în casă o muscă.
Uneori, când sunt foarte obosită, am impresia că îmi pot permite orice.
De exemplu, azi am pus muștei nume: Gabriela.
Mica-pisica a urmărit-o încordată, până a adormit.
Gabriela a zumzăit sub perdea. Seara a dispărut.
Înainte, oamenii povesteau despre monștri și zei care locuiau departe, în alte sate (peste mări și țări).
Oamenii populau necunoscutul cu umbrele hăului și înălțimii din ei.
Acum,
O frază pe care nu o mai scriu.
Îmi doresc spații albe.
Un bloc de desen, un creion.
Desenând, îmi voi aminti.
Plante vindecătoare,
primii creștini,
cuvinte scrise pe scoarță fiartă în apă,
lângă foc, pe cărbuni,
puține,
să-ncapă.




duminică, 8 martie 2015

Oblomov a fost un om fără voință? Un visător?
Să nu faci nimic e o sfidare. Îți pui lumea-n cap.
Mă simt ca o furnică gigantică.
Lipsa timpului pentru meditație și plictis e scandaloasă.