duminică, 30 august 2015

Duminică. Liniște. În parc se aud frunzele. Câțiva oameni trec fără sunet. Iarbă cosită.
Ficțiunea mea e atât de frumoasă, o pun la presat într-un zâmbet.
Pe alee se mărește umbra unei frunze căzătoare.
Am grijă de toate cuvintele.
Tăcerea se prelinge în zare, ajunge la blocuri. Balcoanele cad, răpuse de patima desfrunzirii.
În realitate este mai bine. Nimeni, nimic nu te poate dezamăgi. Cu ce drept? Fiecare este o parte din adevăr.

miercuri, 26 august 2015

Astă seară, pe strada Pavlov P.I., mirosea a vinete coapte și-a roșii fierte.
Am cumpărat din metrou, de la tonomat, „Odiseu și Penelopa”, de Mario Vargas Llosa.
Îți vine să crezi că orice ar spune, unii scriitori te vrăjesc. Dar nu e așa, ei nu vorbesc niciodată despre orice.
O muscă își freacă picioarele de ață, din față.
Aștept să merg la Bogdan. Greierii țârâie.Mașinile își ard tălpile pe șosea.
Musca a intrat sub lampadar.
Drumul lui Ulise spre casă a durat zece ani.
Deschid și închid ușile liftului, care scrâșnesc, zi de zi. Când o să mă întorc, o să urc în tăcere, pe scări.
Nu îmi plac drumurile. Am o amintire, dintr-o altă viață, despre o continuă nemișcare, unduindu-mă.
Să-ți amintești, ca să înțelegi.

miercuri, 19 august 2015

Cine-ar putea spune, în lumina din teii trecuți, tremurată de vânt, ce ningea mai ales, gâze-aurite sau flori-
Dimineața devreme, când ai norocul să te trezești, pașii pocnesc aripi uscate sub tei, trezind pisici.
Somnul se-ntinde încă un pic pe felia de stradă, în cartier.
Din întâmplare, sfârșitul acesta de vară nu-i trist.
Ești bun când ești singur, n-ai cum să greșești.
Șapte treizeci. Până ajung la Aviatorilor, deschide la Steam.
La Unirii, pe scara rulantă, dacă țin ochii închiși, lumea se inversează. Urcând încet, creştet, ochi, umeri, mă scufund în căldură.

duminică, 16 august 2015

„Joi, 16 iulie 2015, Istrate Virginia a primit o scrisoare”, mi-am notat.
Mama și fratele ei au fost internați, apartamentul a fost vândut. L-a cumpărat un băiat care a pus în saci toate urmele. Sacii au stat o vreme grămadă la ghenă, apoi au fost aruncați.
Istrate Virginia avea în grijă pe mama și fratele ei, bolnavi la pat.
Din când în când ne întâlneam pe palier. Vorbea zâmbind. Mă intimida; aveam impresia că rămâne în urmă ceva nespus.
Eram ocupată, vecinii la fel, ne mai vedeam la ghenă sau la lift.
Într-o zi, Manuela venea cu Seli și Gria de la plimbare. „Hai să bem o cafea!”, i-am zis.  A lăsat cățeii în casă și a venit (eu am pisici).
„Acum o săptămână a murit Virginica”, mi-a zis. „I-a fost rău într-o zi, a luat-o Salvarea. În trei- patru zile s-a dus, avea cancer. L-am întrebat pe fratele la ce spital au dus-o, dar nu știa sau nu a vrut să-mi spună”.
Au trecut doi ani de atunci, poate trei. Istrate Virginia a primit o scrisoare. Poștașul nu i-a găsit numele pe căsuța poștală, deși numărul corespundea. I-a lăsat-o sus, pe căsuțe. Numele ei era scris mare și clar. O vreme a stat rezemată de perete, privind cum intram și ieșeam, vecinii ei care abia au cunoscut-o.

marți, 4 august 2015